Marți din Octava Paștelui (omilia)

 

 

Evaghelia  - Ioan 20,11-18: În acel timp, ¹¹ Maria stătea lângă mormânt şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat şi s-a uitat în mormânt. ¹² Atunci a văzut doi îngeri, îmbrăcaţi în alb, şezând în locul unde fusese pus trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare. ¹³ "Femeie, au întrebat-o ei, de ce plângi?" Ea le-a răspuns: "Fiindcă l-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus". ¹⁴ Spunând aceasta, s-a întors şi l-a văzut pe Isus, stând acolo în picioare, dar nu ştia că este Isus. ¹⁵ "Femeie, a întrebat-o Isus, de ce plângi? Pe cine cauţi?" Ea, crezând că este grădinarul, i-a zis: "Domnule, dacă l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus şi mă voi duce să-l iau". ¹⁶ Isus i-a spus: "Marie!" Ea l-a recunoscut şi i-a spus în evreieşte: "Rabbuni!" - adică "Învăţătorule!" ¹⁷ Isus i-a zis: "Nu mă atinge, căci nu m-am urcat încă la Tatăl meu, dar mergi la fraţii mei şi spune-le că mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru". ¹⁸ Maria Magdalena a mers şi le-a spus ucenicilor: "L-am văzut pe Domnul şi mi-a spus aceste lucruri!"

 

 

Omilia

 

„Fericiţi cei care-l plâng pe cel Răstignit: ei vor fi mângâiaţi” (cf. Mt 5,5). Fericiţi cei „mişcaţi până în adâncul inimii” (lectura I-a), ei vor fi mântuiţi.

 

În Săptămâna luminată liturgia cuvântului adună principalele mărturii despre Înviere şi le oferă meditaţiei credincioşilor pentru a fi întăriţi în credinţă. Astăzi ne este oferită relatarea despre Magdalena „Maria din Magdala din care (Isus) scosese şapte demoni” (Mc 16,9), care iese în evidenţă în grupul femeilor pioase prin iubirea arzătoare şi insistenţa ei în căutarea Domnului. După ce a alergat prima să-i dea de ştire lui Petru despre mormântul gol, s-a întors la mormânt şi în timp ce Petru şi Ioan, după ce au constatat că mormântul era gol şi acum se întorceau la ai lor, ea rămâne „lângă mormânt, afară, în plâns” (In 20,11).

 

„Maria stătea lângă mormânt şi plângea”, ne spune evanghelistul Ioan în fragmentul de astăzi. Nu-şi găseşte liniştea: vrea să afle cu orice preţ acel trup binecuvântat. „În timp ce plângea, s-a aplecat şi s-a uitat în mormânt”. Poate totuşi este acolo. Poate nu l-a luat nimeni. Ar fi fost atât de mulţumită să fie acolo, ca să poată să-l îmbălsămeze! Dar nu mai era acolo. A văzut doi îngeri, îmbrăcaţi în alb, şezând în locul unde fusese pus trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare. Îi vorbesc. Parcă sunt nedumeriţi de faptul că femeia plânge: „Femeie, de ce plângi?” au întrebat-o ei. „Pentru că l-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus”. De cum a văzut, dis de dimineaţă piatra dată la o parte de pe mormânt, acesta a fost primul gând care i-a apărut. Nici nu s-a dus să verifice până acum. Era convinsă că a fost furat. De fapt aceasta i-a spus şi lui Petru, făcându-l să alerge şi el la mormânt. Şi convingerea ei rămâne. Dar e atât de confuză... Nici vederea îngerilor nu o încălzeşte cu nimic, nici nu o înspăimântă.

 

Plângea! Atâta mai poate să facă. Crucea lui Isus îi apărea ca o înfrângere: a fost frântă iubirea care îi schimbase viaţa. A existat un drum în urmarea Învăţătorului: cuvântul său şi prezenţa sa deveniseră o călăuză sigură pentru dânsa. Dar crucea făcuse ca această experienţă atât de minunată să se clatine. Însă iubirea nu se poate resemna. De aceea „stătea lângă mormânt şi plângea”. Nu era plânsul unei femei egoiste, ci plânsul femeii care îl iubea cu adevărat pe Isus. „Iubirea nu este iubită” striga sf. Francisc pe străzile din Assisi. Maria, asemenea miresei din Cântarea Cântărilor, Maria Magdalena îl caută pe iubitul inimii sale: îl caută într-un mormânt şi îl găseşte într-o grădină, îl caută într-un trup decedat şi îl găseşte în cel viu.

 

„S-a întors şi l-a văzut pe Isus, stând acolo în picioare, dar nu ştia că este Isus”. Nu reuşeşte să-l recunoască. Crede că-i grădinarul. Se gândeşte că poate el l-a luat din mormânt. „Domnule, dacă l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus şi mă voi duce să-l iau”. Maria nu se gândeşte că ea o femeie slabă n-are cum să ridice un cadavru. Durerea ei intensă o împiedică să mai gândească raţional. Cât despre înviere... la aceasta nu se gândeşte deloc. Este atât de mişcată încât nu vede decât lipsa cadavrului pe care îl căuta. Nici nu vede „giulgiurile aşezate”, nici „ştergarul care fusese pe capul lui,... împăturit aparte”, sau dacă le vede, nu le dă nici o importanţă, nu se gândeşte deloc de ce aceste giulgiuri sunt  aşezate cu atâta grijă în mormântul gol.

 

Îl caută pe Isus mort; el este viu în faţa sa şi nu-l recunoaşte. Oare nu ni se întâmplă şi nouă, chiar pe drumul nostru de credinţă? Domnul Înviat în faţa noastră – mă gândesc doar la Euharistie – şi noi îl luăm drept o bucată de pâine, iar cei mici drept o bulină albă...

 

Şi totuşi trebuie făcut ceva pentru a ajunge la a-l recunoaşte. Noi nu putem face nimic în afară de a sta atenţi şi a asculta. Iniţiativa revelaţiei îi aparține lui Dumnezeu. Şi el se revelează şi Mariei şi nouă astăzi prin cuvânt. Isus i-a spus: „Marie!” E o chemare pe nume. Ea l-a recunoscut şi i-a spus în evreieşte: „Rabbuni!”. Este puterea numelui, la care face referire şi Petru în prima lectură: „fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos, pentru a primi iertarea păcatelor. Astfel veţi primi darul Duhului Sfânt”. Şi le vorbeşte celor de faţă – mai multe mii de oameni – despre o chemare a lui Dumnezeu adresată tuturor, oricât de mare ar fi numărul lor: „Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei care sunt departe acum: pentru toţi aceia, pe care Domnul Dumnezeul nostru îi va chema, oricât de mare ar fi numărul lor”.

 

Este important a asculta chemarea Domnului. El îţi spune pe nume. Numai această experienţă a cuvântului care cheamă şi a omului care-i răspunde, deschide poarta credinţei. Maria l-a recunoscut. Într-o clipă ajunge la credinţa în învierea Domnului. Încă nu este o credinţă desăvârşită, căci ar vrea să-l acapareze, să-l reţină pentru dânsa, să se bucure în mod personal de prezenţa celui înviat. Din nou Domnul este acela care ia iniţiativa pentru a o face să înainteze spre maturizarea credinţei sale. „Nu mă reţine... dar mergi la fraţii mei şi spune-le că mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru!”

 

Din nou trebuie să învăţăm că credinţa creşte, se maturizează, atunci când se deschide misiunii: este vestire, împărtăşire cu fraţii a bucuriei întâlnirii cu Domnul. „Maria Magdalena a mers şi le-a spus ucenicilor: L-am văzut pe Domnul şi mi-a spus aceste lucruri!”

 

Acum, dacă vrem şi noi să creştem în credinţă, să maturizăm credinţa noastră în învierea Domnului, este necesară misiunea: a merge în întâmpinarea celor care stau închişi, cu uşile zăvorâte, în celula unei vieţi strâmte, timorate... şi a le comunica propria experienţă: l-am văzut pe Domnul, mi-a spus aceste lucruri. Întâlnirea şi experienţa noastră personală cu Cristos, împărtăşită semenilor, comunică bucuria, gustul vieţii şi astfel Învierea lui Cristos îşi atinge ţinta: devine viaţă pentru toţi, oricât de mare ar fi numărul lor.

 

Un elev dintr-o şcoală elementară din Torino o anunţă pe învăţătoare că a devenit „martor al lui Iehova” împreună cu toţi cei din familie. Copilul era foarte isteţ. Învăţătoarea a rămas uimită că a aderat la un grup care este în afara Bisericii întemeiate de Cristos şi a întrebat cum de au ajuns să ia acea decizie:

- Veţi înţelege, a spus elevul. Ei ne-au asigurat că vom învia din morţi.

Învăţătoarea a rămas blocată:

- Dar nimeni nu v-a spus aceasta la catehism?

- Nu, doamnă, nimeni nu ne-a spus-o.

- Nici în predici, în biserică?

- Nici acolo, doamnă, nimeni nu ne-a spus.

Episodul nu m-a lăsat să dorm câteva nopţi – povesteşte pr. Reginaldo Francesco; am făcut o mică anchetă şi mi-am dat seama că elevul nu minţise: în zilele noastre „este posibil ca într-o familie să nu se ştie ce înseamnă „învierea trupului pentru că nu se mai recită Crezul, pentru că la catehism nu se mai cere învăţarea lui. Uneori, ne gândim că nu este educativ să le vorbim copiilor despre viaţa de dincolo de moartea sau să îi învăţăm să se gândească la cei morţi, pentru că sunt atât de „deprimanţi”. Ne vine în minte întrebarea apostolului Paul: „Cum vor crede dacă nimeni nu le vesteşte?”

 

Este constatarea unui preot de pe alte meleaguri. Pentru a nu ajunge la aceeaşi situaţie dramatică, este necesară misiunea. (Isidor Chinez, Predici).