IV Postul Mare (C): Un Tată care iubeşte, în ciuda tuturor

 

Rembrandt - Fiul risipitor

Evanghelia: Luca 15,1-3.11-32

 

Tema centrală a parabolei este iubirea tatălui. Pe el nu-l interesează nici că fiul i-a risipit averea. Ceea ce-l îndurerează mai mult este faptul că fiul său este departe, în necaz. Iar când se întoarce nici nu-i ia în seamă cuvintele prin care îi cere să-l pună în rândul servitorilor săi: important este că fiul a înţeles şi-a întors. Iată motivul bucuriei sale: „Acest fiul al meu era mort şi s-a întors la viaţă, era pierdut şi a fost găsit”.

 

Acesta este chipul adevăratului Dumnezeu, un chip mult diferit de cel pe care îl presupuneau cărturarii şi fariseii, care se considerau drepţi şi înţelepţi şi cârteau împotriva lui Isus. Dacă însă luăm în considerare figura fiului mai mic, atunci ne dăm seama că păcatul său nu constă doar în faptul că i-a cerut partea sa de moştenire pe care a risipit-o apoi, departe de casă, ducând o viaţă destrăbălată. Acest comportament nu este decât consecinţa unei convingeri pe care el şi-a fixat-o în suflet: pentru el casa era văzută ca o închisoare, prezenţa tatălui era stânjenitoare şi mortificantă, iar îndepărtarea de casă o libertate. Acesta este păcatul adevărat al fiului mai mic. Întoarcerea sa acasă  - motivată la început de greutăţi („eu aici mor de foame”) – îşi găseşte punctul culminant nu în propunerea de a munci ca un zilier pentru a repara dauna (şi aceasta arată că fiul nu a înţeles încă nici profunditatea iubirii tatălui, nici profunditatea păcatului său), dar în faptul că a înţeles că în casa se stă mai bine şi că afară se stă mai rău. De fapt aceasta voia şi tatăl său. Nimic altceva. Convertirea este o întoarcere. Nu este un preţ pe care îl avem de plătit – nu în aceasta să miezul problemei – dar într-o mentalitate care trebuie schimbată.

 

Acum trebuie să mai citim pentru a treia oară parabola din punctul de vedere al fiului mai mare. În loc să împărtăşească bucuria tatălui, el este plin de invidie. Aşa cum cărturarii şi fariseii murmurau împotriva lui Isus care stătea la masă cu vameşii şi păcătoşii, şi el se gândea că păcatul constă în faptul că a furat averea părintească şi a risipit-o, şi nu în a fi departe de casă. Şi se înţelege că şi el se gândea asemenea fratelui său mai mic. De fapt a rămas în casă, dar era convins că a sta în casă este anevoios, este o jertfă; şi el era convins că afară se stă mai bine. Este un fiu fidel, dar cu suflet de servitor, incapabil în adâncul fiinţei sale să împărtăşească bucuria tatălui, pentru că nu vede în fratele său care s-a îndepărtat un sărman care trebuie salvat, ci doar un nenorocit care trebuie pedepsit. Nu se simte fiu, mulţumit şi bucuros că este în casă, deja răsplătit prin faptul că este în casă. (mons. B. Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez).

 

 
Pildă:
 

Un autor povesteşte într-o carte de-a sa ce a înţeles un elev din parabola Fiului Risipitor şi cum a redat-o într-o lucrare de control, la ora de religie: “Un om avea doi fii, - scrie el - însă cel mai mic nu mai vroia să stea acasă şi, într-o zi a plecat departe, luând cu el toţi banii săi. La un moment dat aceşti bani s-au terminat şi băiatul s-a hotărât să se întoarcă acasă pentru că nu mai avea nici ce mânca. Când aproape ajunsese acasă, tatăl său l-a văzut şi, foarte mulţumit, a luat un ciomag şi a fugit în întâmpinarea lui. Pe drum l-a întâlnit pe celălalt fiu, cel bun, care l-a întrebat unde merge atât de repede şi cu acea bâtă.

- S-a întors nenorocitul de frate-tu. După tot ceea ce a făcut, merită o bătaie bună!

- Vrei să te ajut şi eu, tată?

- Bineînţeles - răspunde tatăl.

Şi astfel, amândoi l-au bătut măr. La sfârşit tatăl a chemat servitorul şi i-a spus să ucidă viţelul cel mai gras pentru a organiza o mare sărbătoare pentru că în sfârşit i s-a împlinit dorinţa, de a-l pedepsi pe fiul care i-a făcut atât de multe necazuri!” (A. CENCINI, Vivere riconciliati, EDB; trad. pr. Isidor Chinez).