Despre meditație

Caracterul propriu al meditaţiei creştine a fost stabilit de creştinismul antic în aplicarea şi raportul lui cu Biblia. Rupt sau slăbit, acest raport, în decursul veacurilor exilului Sf. Scripturi în Biserică, s-a asistat, în epoca curentului devotio moderna, şi mai ales în epoca barocă, la o înflorire a multiple forme de metode de meditaţie, tot mai schematice şi complexe, izolate şi absolutizate, care se aplicau temelor de meditaţie tot mai detaliate (vieţi de sfinţi, doctrine ale teologilor, etc.), până la a cădea în artificiozitate, în îngreunare, în raţionalizare şi intelectualizare, în gimnastică psihologică. Pe de altă parte, creştinismul se găsea în momentul istoric al apariţiei şi al afirmării conştiinţei reflexe. Pentru Biblie, „a medita” (în ebraică hagah) înseamnă „a murmura”, „a susura”, „a pronunţa cu voce joasă”, şi se aplică Torah-ului, adică revelaţiei scrise a voinţei lui Dumnezeu. Într-adevăr, meditaţia biblică îşi propune ca scop cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu, pentru a o putea pune în practică, a o trăi, a asculta de ea. Latinescul meditari trimite din punct de vedere etimologic la ideea de exerciţiu, de repetiţie, care conduce la memorizare, la asimilarea unui Cuvânt care nu trebuie numai să fie înţeles, ci şi trăit şi întrupat. Deci, meditaţia este îndreptată spre o lectură care să devină întrupare a Cuvântului. Nu întâmplător, terminologia biblică, şi mai târziu literatura creştină vorbeşte de mâncare a Cuvântului, de mestecare şi rumegare a Scripturilor.

Şi dacă uzul lingvistic a ajuns să rezerve termenul exercere activităţilor fizice, iar termenul meditari celei a spiritului, este tot la fel de adevărat că meditaţia era înţeleasă ca implicare a întregii fiinţe personale: „Pentru cei din vechime, a medita însemna a citi un text şi a-l învăţa din memorie, în sensul cel mai adevărat al acestui act, adică cu întreaga fiinţă: cu trupul, pentru că gura pronunţă Cuvântul, memoria îl fixează, inteligenţa îi înţelege sensul, voinţa doreşte să-l pună în practică” (Jean Leclercq). Această legătură dintre trup şi meditaţie, dintre lectura rugătoare şi gestualitate este foarte vizibilă în multele comportamente motorie şi în legănările trupului şi al capului care ritmează recitarea versetelor în şcolile coranice sau cele talmudice. Dar şi în mănăstirile creştine, practica lectio divina a legat totdeauna trupul de lectură: cuvântul trebuie să se imprime în trup! Hugo din Sf. Victor (sec. XII) deosebeşte cogitatio, care este analiza conceptuală a cuvintelor, de meditatio, care este identificare totală. În consecinţă, meditaţia pleacă de la lectură, dar evoluează spre rugăciune şi contemplaţie. Înţelegem de ce meditaţia creştină ne conduce în mod inevitabil să facem referinţă la lectio divina, adică la practica lecturii-ascultare a Scripturii, condusă nu de o intenţie speculativă, ci una sapienţială şi respectuoasă a misterului, care încearcă să scoată la suprafaţă Cuvântul lui Dumnezeu pentru a conduce creştinul să se aplice textului şi textul sieşi, într-un proces dialogic care devine rugăciune şi devine conduită de viaţă conformă voinţei lui Dumnezeu exprimată în pagina biblică. Acest proces a fost elaborat ca drum în patru etape, respectiv lectio, meditatio, oratio, contemplatio.

Meditaţia este activitatea spirituală (produsă adică de Duhul Sfânt şi pusă în act de către om în totalitatea lui, trup şi inteligenţă) care, din ascultarea Cuvântului conduce la răspunsul de rugăciune şi de viaţă Dumnezeului care-şi exprimă voinţa cu ajutorul cuvântului Scripturii. Această centralitate a Scripturii în meditaţia creştină nu este cazuală, dar derivă direct din caracterul propriu al creştinismului: Dumnezeu se revelează vorbind, iar revelaţia lui definitivă este Cuvântul făcut trup, Isus Cristos. De aceea, meditaţia creştină va fi totdeauna o căutare de apropriere şi interiorizare a Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă sacramentul acestui Cuvânt este Sf. Scriptură, este şi adevărat că el ajunge la om prin căile existenţei, ale întâlnirilor umane, ale evenimentelor vieţii. Dar şi atunci creştinul va fi chemat să citească şi să asculte, deci să aprofundeze, să interpreteze gândind şi reflectând, să mediteze, adică să dea sens evenimentelor şi întâlnirilor, pentru a discerne apoi prezenţa, Cuvântul lui Dumnezeu în lume şi în istorie şi, deci, să trăiască conform acestuia. Pe de altă parte, lectura cărţii Scripturii trebuie să se însoţească cu cea a naturii şi a istoriei. În sfârşit, meditaţia creştină nu constă într-o tehnică, nici nu poate desemna ca scop al subiectului înseşi subiectivitatea lui, dar totdeauna să caute să deschidă subiectul spre alteritate, spre caritate şi comuniune, ghidându-l să aibă în sine însuşi aceeaşi simţire şi voinţă care au fost ale Domnului nostru Isus Cristos. (Autor: Enzo Bianchi, Le parole della spiritualità, Rizzoli, 1999 pp.79-82; trad. pr. Pătraşcu Damian).