Despre solitudine

Moise în singurătate

Solitudinea este un element antropologic constitutiv: omul se naște singur și moare singur. Cu siguranță, el este o „ființă socială”, făcută „pentru relație”, dar experiența arată că numai cel care știe să trăiască singur, știe și să trăiască pe deplin relațiile. Mai mult încă, relația, pentru a fi astfel și să nu cadă în fuziune sau în absorbție, implică solitudine. Numai cel care nu se teme să coboare în propria interioritate, știe și să înfrunte întâlnirea cu alteritatea. Și este semnificativ că multe din suferințele și bolile „moderne”, care privesc subiectivitatea, ajung să vicieze calitatea vieții relaționale, de exemplu incapacitatea de interiorizare, de a locui propria viață interioară, devine și incapacitate de a crea și a trăi relații solide, profunde și durabile cu alții.

 

Desigur, nu orice solitudine este pozitivă: există forme de fugă față de alții care sunt patologice, există mai ales acea „solitudine rea”, care este izolare, care implică închidere față de alții, refuzul dorinței altora, frica alterității. Dar între izolare, închidere, mutism, pe de o parte, și nevoia prezenței fizice a altora, disipare în vorbirea continuă, activism exacerbat, pe de altă parte, solitudinea este echilibru și armonie, forță și tărie. Cel care asumă solitudinea este cel care demonstrează curajul de a se privi în față pe sine însuși, recunoaște și acceptă ca sarcină proprie cea de a „deveni el însuși”; este omul umil care vede în propria unicitate sarcina pe care el, și numai el o poate realiza. Și nu se sustrage de la această sarcină refugiindu-se în „turmă”, în anonimatul mulțimii, și nici în deriva solipsistă a închiderii în sine.

 

Da, solitudinea conduce omul spre cunoașterea de sine, și pentru a face acest pas îi cere mult curaj. Atunci solitudinea este esențială în vederea relației, consimte adevărul relației și se înțelege tocmai în interiorul relației. Capacitatea de solitudine și capacitatea de iubire sunt proporționale. Probabil că solitudinea este una din marile semne ale autenticității iubirii. Scrie Simone Weil: „Păstrează solitudinea ta. Dacă vreodată va sosi ziua în care ți se va da o adevărată afecțiune, nu va exista contrast între solitudinea interioară și prietenia; mai mult încă, tocmai din acest semn infailibil o vei recunoaște”. Solitudinea este creuzetul iubirii: marile realizări umane și spirituale nu pot să nu traverseze solitudinea. Ba mai mult, tocmai solitudinea devine fericirea celui care știe să o locuiască.

 

Făcând ecou dictonului medieval „beata solitudo, sola beatitudo”, Marie-Magdeleine Davy scrie: „Solitudinea este obositoare numai pentru cei care nu au sete față de intimitatea lor și, că, în consecință, o ignoră; dar ea constituie fericirea supremă pentru cei ce i-ai gustat savoarea”. Într-adevăr, solitudinea, desigur de temut pentru că ne amintește solitudinea radicală a morții, este totdeauna solitudo pluralis, este spațiu de unificare a proprii inimi și de comuniune cu alții, este asumare a celuilalt în absența lui, este purificare a relațiilor care în continuul comerț cu lumea riscă să devină nesemnificative. Iar pentru creștin este locul comuniunii cu Domnul care i-a cerut să-l urmeze acolo unde El se găsește: câtă parte din viața lui Isus s-a petrecut în solitudine! Isus care se retrage în deșert unde cunoaște lupta cu Ispititorul, Isus care merge în locuri retrase pentru a se ruga, care caută solitudinea pentru a trăi intimitatea cu Tatăl și pentru a discerne voința Lui. Cu siguranță, ca și Isus, creștinul trebuie să umple solitudinea lui cu rugăciunea, cu lupta spirituală, cu discernământul voinței lui Dumnezeu, cu căutarea chipului Lui.

 

Comentând In 5, 13 care spune: „Omul care fusese vindecat nu știa cine este (cel care-l vindecase): De fapt Isus dispăruse prin mulțime”, Augustin scrie: „Este dificil ca Isus Cristos să fie văzut în mijlocul mulțimii; ne este necesară solitudinea. De fapt în solitudine, dacă sufletul este atent, Dumnezeu se lasă văzut. Mulțimea este gălăgioasă; pentru a-l vedea pe Dumnezeu îți este necesară tăcerea”. Cristos-ul în care spunem că avem credință și pe care spunem că-l iubim se face prezent în mijlocul nostru în Duhul Sfânt pentru a sălășlui în noi și pentru a face din noi sălașul lui.

 

Solitudinea este spațiul pe care-l pregătim discernământului acestei prezențe în noi și celebrării liturgiei inimii. Apoi, Cristos care a trăit solitudinea trădării discipolilor, a îndepărtării prietenilor, a refuzului din partea poporului lui, și chiar a abandonului di partea lui Dumnezeu, ne indică calea asumării și a solitudinilor impuse, a solitudinilor suferite, a solitudinilor „negative”. Cel care pe cruce a trăit deplina intimitate cu Domnul cunoscând abandonul din partea lui Dumnezeu, amintește creștinului că crucea este mister de solitudine și de comuniune. Ea, de fapt, este un mister de iubire! (Enzo BIANCHI, Le parole della spiritualità, Rizzoli, 1999 pp.181-184; trad. pr. Patrascu Damian; http://sfintisisfinte.blogspot.ro/2012/07/despre-solitudine.html).