† Întâmpinarea Domnului: Lumina lumii [2 februarie 2026]

 

Lumina lumii

Lecturi biblice: Malahia 3,1-4; Evrei 2,14-18; Evanghelia Luca 2,22-40; lecturi biblice

Omilie

Celebrarea de astăzi prevede de la început binecuvântarea lumânărilor. Sărbătorind prezentarea lui Isus în templu, lumânările reprezintă lumina lui Cristos strălucește în viața noastră. La patruzeci de zile după nașterea sa, Isus a fost prezentat în templu și oferit lui Dumnezeu. E sărbătoarea de la 2 februarie. Această sărbătoare are trei nume semnificative: în tradiția occidentală este numită sărbătoarea „Prezentării Domnului la termplul”, în Orient, este „Întâmipnarea Domnului”, iar în tradiția populară este „Sfințirea luminărilor”. Cele trei lecturi de astăzi se rotesc în jurul evenimentului prezentării lui Isus la templu relatat de evangheistul Luca. Lecturile ne ajută să înțelegem semnificația sa teologică. Fragmentul din profetul Malahia a fost ales datorită anunțului intrării Domnului în templu. Profetul ne spune că Domnul intră în templu pentru a purifica preoția lui Levi (cf. Mal 3,1), apoi ca întâiul născut al omenirii, în Evanghelia după Luca (cf. Lc 2,23). Se citește întâlnirea dintre Isus și Simeon cu Ana, care îl recunosc pe Mesia într-un nou-născut, căci sunt la dispoziția Duhului Sfânt care le deschide inimile spre neprevăzut. Luca arată cum se împlinesc profețiile vechi prin expresia repetată „pentru a împlini Legea”. Purificarea despre care se vorbește nu este doar o purificarea rituală după naștere, ci o purificare a întregului popor. În a doua lectură, Scrisoarea către Evrei ne învață că Domnul s-a făcut asemenea nouă în toate, pentru „ca să devină un mare preot îndurător şi vrednic de încredere pentru relaţiile cu Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele poporului” (Evr 2,17). După ce am ascultat cuvântul, să medităm la „lumina lumii!”

În lectura întâia (Mal 3,1-4), profetul Malahia ni-l prezintă pe Domnul Alianței „întrând dintr-odată în templul său pe care voi îl căutaţi, mesagerul legămânului pe care voi îl doriţi” (v. 1). Dacă Domnul ar fi obosit cu adevărat în iubirea sa pentru fiii lui Iacob, cu siguranță nu ar fi pronunțat oracolul de mântuire: „Iată, vine!”. Dumnezeu este cel care vine; el vine să ne purifice și să ne încălzească inimile, să ne lumineze mințile, să ne limpeziască ochii credinței, să ne ascuțim auzul, astfel încât această întâlnire să hrănească speranța, încrederea, bucuria și pacea, „căci el va fi ca focul celui care topeşte şi ca leşia celui care spală. Va şedea precum cel care topeşte şi îi va curăţa pe fiii lui Levi şi-i va rafina ca pe aur şi pe argint” (v. 2-3). Această ofranda, așa cum ne amintește profetul, devine plăcută Domnului precum cea a Iudeii și a Ierusalimului. Știm că această jertfă face parte din oferta pe care Isus o face Tatălui spre a ne elibera pe toți cei care au fost scavii morții: e în sângele său. Desigur, în cuvintele profeției aceste adevăruri sunt umbrite, aproape ascunse. Istoria împlinirii lor ne arată că Domnul care vine este Dumnezeu salvator.

Se va oferi pe sine ca jertfă lui Dumnezeu: e Noua Alianță. E tema întregii Scrisori către Evrei, din care citim un fragment (Evr 2,14-18). Jertfa animalelor este abolită pentru totdeauna. Nu o va face în sângele de tauri și viței, ci în propriul sânge. În locul ei este introdusă jertfa lui Isus. Știm că Domnul își oferă trupul său Tatălui: „era nevoie să se facă în toate asemenea fraţilor, pentru ca să devină un mare preot îndurător şi vrednic de încredere pentru relaţiile cu Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele poporului” (v. 17). E marele preot milostiv și credincios! El este cel care ne face vrednici de această întâlnire și reînnoiește aici și acum consacrarea noastră de la botez, pe care este „altoită” credința evanghelică. Isus ne-a constituit în templul său sfânt, locuind în trupul nostru omenesc și transformându-l în locul întâlnirii sale cu noi și cu Dumnezeu.

Poporul ales a meditat la profeția lui Malahia: „va intra dintr-odată în templul său Domnul pe care voi îl căutaţi” (Mal 3,1). Timp de secole, s-a rugat pentru împlinirea ei În evanghelia de astăzi (Lc 2,22-40), Luca relatează răspunsul dat la așteptarea  Domnului. Se așteptă să intrare în sanctuar său triumfând, în mijlocul oștirilor de îngeri, a unui judecător aspru gata să condamne. În schimb, Domnul intră în templu său în cel mai neașteptat mod: un nou-născut, slab și lipsit de apărare, înfășat în scutece, ținut în brațele unei tinere mame abia ieșită din adolescență, însoțită de tânărul ei soț. E greu să recunoști în acel prunc „focul și leșia” trimise din cer pentru a purifica Israelul! Numai cei sensibili puteau discerne în el „lumina care luminează pe toți oamenii”. Luca relatează prezențea lui Isus în templu. Legea ebraică prevedea că toți întâii născuți, fie oameni, fie animale, trebuiau consacrați Domnului (cf. Ex 13,1-16). Întrucât copiii nu puteau fi sacrificați, erau răscumpărați cu ofranda unui animal, care era jertfit în locul lor. Părinții bogați dădeau preoților un miel, cei săraci o pereche de porumbei sau turturele. Maria și Iosif au îndeplinit această cerință a Torei, iar evanghelistul profită de ocazie pentru a sublinia că familia din Nazaret aparținea săracilor: nu puteau oferi un miel. Îl poartă pe Isus la templu și îl consacră Domnului: recunosc că este al lui Dumnezeu. Nu-l pot păstra pentru ei; îl pregătesc să fie un „dar” dat lumii. Scena se desfășoară în templu. Iosif și Maria intră în locul sfânt cu fiul lor în brațe. Nimeni nu își dă seama de evenimentul extraordinar care are loc: acest nou-născut este „lumina lumii”. Numai Simeon, când îi vede, este cuprins de un fior brusc și de o emoție incontrolabilă. Își face loc prin mulțime, se îndreaptă spre ei și, când ajunge la copil, îl ia din brațele părinților, îl ridică la cer exclamând: „Acum, eliberează-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!” (v. 29-32).

Simeon era un omul respectuos și pios care și-a petrecut viața în templul meditând la Scripturi. Cum putea să nu-l recunoască în acel nou-născut „lumina neamurilor”?... Era diferit de ceilalți israeliți prezenți în templu, căci „era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel” (v. 25). Era „mânat” „de Duhul Sfânt […] când părinţii l-au adus pe copilul Isus” (v. 27). Acestea sunt dispozițiile interioare care îi caracterizează pe contemplativi: pot discerne adevăratele realități, ce se află dincolo de aparențele lumi. Privirea sa se extinde dincolo de orizonturile înguste ale timpului prezent, contemplând destinul îndepărtat și îi cere Domnului să-l primească în pacea sa. Pentru aceasta era senin și fericit. El este „restului” credincios a lui Israel, care timp de atâtea secole l-a așteptat pe Mesia. L-a luat pentru a-l da lumii lumină: „lumina neamurilor”. El a înțeles că Mesia nu aparține doar poporului său, ci a fost trimis să aducă mântuirea tuturor popoarelor, să fie lumină pentru toate neamurile care sunt păgânii. Simeon face o profeție îndreptată către Maria: Isus va deveni un semn de contradicție. Imaginea sabiei care străpunge sufletul a fost interpretată ca o prefigurare a suferinței Mariei la picioarele crucii. Mama lui Isus este înțeleasă aici ca un simbol al întregului popor: o femeie-mamă care dă lumii mântuitorul. Fragmentul se încheie cu întoarcerea la Nazaret și cu o notă referitoare la creșterea lui Isus: „iar copilul creştea şi se întărea” (v. 40). El nu se deosebea de copiii ai satului, cu excepția faptului că era „plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui” (v. 40).

Să ne rugăm: „Tu ai voit ca Fiul tău unul-născut să ţi se ofere ca Miel nepătat pentru viaţa lumii, fă-ne să-ți placă darul Bisericii tale în sărbătoarea prezentării la templu ca ‘lumina lumii’”!