Înțelepciunea vieții
Lecturi biblice: Ben Sirah 15,15-20; 1Corinteni 2,6-10; Evanghelia Matei 5,17-37; [forma prescurtată: Evanghelia Matei 5,20-22a.27-28.33-34a.37]; lecturi biblice
Omilie
Tema acestei duminici este „Legea lui Dumnezeu”. Ce este? Este înțelepciunea vieții: o cale spre eliberare și împlinire, personală, eclezială și socială. Prin „lege” în Biblia ebraică, care se numește Tora, înțelegem că este o învățătură, înțelepciune a vieții. În prima lectură ne aduce înapoi la învățăturile lui Ben Sirah, căci este o cateheză despre adevărata înțelepciune: „dacă vrei, îi vei ţine poruncile […] Mare este înţelepciunea Domnului!” (Sir 15,15.18). În a doua lectură, apostolului Paul continuă să exploreze mesajul evangheliei către comunitatea din Corint: „noi vorbim despre înţelepciunea de neînțeles a lui Dumnezeu” (1Cor 2,7). Evanghelia după Matei prezintă partea centrală a „predicii de pe munte”, deoarece ne permite să ne întoarcem încă o dată la întrebarea despre sensul și provocarea credinței creștine: „Vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 5,20). Este înțelepciunea vieții!
În lectura întâia (Sir 15,15-20) Ben Sirah – este cunoscut sub numele de Sirah – este autorul evreu care meditează asupra primelor capitole din Geneză și, în special, asupra căderii omului. „Dacă vrei, îi vei ţine poruncile”… Este o dezbatere de tip filosofic, străină Vechiului Testament, unde se simte necesitatea de a împăca atotputernicia lui Dumnezeu cu libertatea omului. Probabil, în timpul lui Ben Sirah, circula obiecţia cu privire la libertatea alegerilor omului. Autorul dă răspuns problemei: Dumnezeu creează omul cu libertate. Domnul este extrem de respectuos față de libertatea noastră. Dumnezeu ne-a încredințat viitorul: l-a pus în mâinile noastre. În fiecare moment suntem chemați să alegem și să decidem. Trebuie să ne fie teamă de clipa sau ceasul prezent, căci e încărcat cu veșnicie. Înțelepciunea este dată omului pentru viață. Acceptând înțelepciunea, înseamnă a intra în comuniune cu Dumnezeul vieții, cu toate consecințele pe care le implică. Dar, omul nu este forțat să accepte oferta lui Dumnezeu. Înțeleptul are grijă să-i prezinte persoanei umane bucuria darului vieții sau respingerea înțelepciunii îndepărtându-se de Dumnezeu și îndreptându-se spre moarte: „în faţa oamenilor sunt viaţa şi moartea; ceea ce-i va place fiecăruia, aceea i se va da” (v. 17). Dumnezeu ne pune într-o situație în care trebuie să-i demonstrăm fidelitatea față de el. El nu ne abandonează nici o clipă ci așteaptă să ne punem mâinile în mâinile lui părintești. Atunci puterea ne revarsă triumfând în cel care ne-a iubit. Este sub privirea lui Dumnezeu. Suntem învăluiți în iubirea sa, siguri de fericirea care ne așteaptă. Atunci Domnul ne face capabili de orice. Numai așa vom fi schimbați în iubire. Atunci când ne separăm de păcat, învățăm că „împărăția lui Dumnezeu” este foarte aproape și bucuria ne umple inimile noastre.
În lectura a doua (1Cor 2,6-10) sunt caracteristicile distinctive ale „înțelepciunii evangheliei”. Nu este dăruită tuturor creștinilor de la început, ci este rodul vârstei mature a credinței. Este misterul care arată gândul lui Dumnezeu asupra lumii, proiectul său de mântuire, biruința sa definitivă asupra răului și a morții: e gloria noastră! Este „scufundarea” în lumea care va veni: se anunță ceea ce ochiul nu a văzut niciodată: „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (v. 9). Isus atrage pe toți la sine. Sub crusta păcatului, sunt firele harului, purtătoare de mântuire. Domnul este inima „înțelepciunii” divine. În el descoperim pe Tatăl, izvorul luminii, și îl primim pe Duhul Sfânt care cercetează totul, chiar și adâncimile lui Dumnezeu. Mântuirea are dimensiuni care scapă viziunii omenești. „Secretele” mântuirii le cunoaște Duhul Sfânt. Poate fi cunoscută prin revelația divină pe care ne-a dat-o în Cristos credincioșilor. Numai Duhul cunoaște misterele lui Dumnezeu și numai el poate oferi revelația corectă. Duhul Sfânt este Dumnezeu prezent în noi. El ajută pe om dincolo de sine însuși spre iubire, adevăr, în care ni se deschid profunzimile ființei, spre sfințenie, care este manifestarea prezenței lui Dumnezeu. Trebuie să rămânem treji înaintea lui, devenind oameni ai Duhului – spirituali – pentru a dobândi abilitatea de a percepe lumea divină. Cei din Corint nu au înțeles că în spatele alegerii umilinței și a slujirii Domnului nu se afla un capriciu, ci voința divină – „misterul” mântuirii pe care Dumnezeu l-a avut în minte din veșnicie.
În Evanghelia după Matei (Mt 5,17-37) [forma scurtă: Mt 5,20-22a.27-28.33-34a.37], Isus îi învăţa pe discipolii săi: „Vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (v. 20) și explică modul în care Domnul împlinește „legea” de a deveni asemenea Tatălui: „aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este măreț” (Mt 5,48) sau sfânt. Fii ceea ce ești: ești fiu, fiu să fii. „Predica de pe munte” interpretează, în această lumină, relațiile noastre cu frații (cf. Mt 5,21-48). „Voi”, care aveți înțelepciunea „fericirilor”, sunteți „sarea pământului” și „lumina lumii”, tocmai „voi” trăiți cu ceilalți frați care îl cunosc pe Tatăl vostru comun, căci se preocupă de respectul față de ceilalți în viața lor. Nu este suficient să nu ucizi: mânia, insulta și disprețul sunt forme de ucidere [„dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi condamnat la judecată” (v. 22)]. Fraternitatea este atât de importantă încât reconcilierea are prioritate față de orice cult religios [„dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo, darul tău, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău şi apoi, venind, oferă-ţi darul!” (v. 23-24)]; lipsa de fraternitate este condamnarea de a nu fi „fiu”. Respectul față binele lor este fundamental. E relația de pereche [a două persoane de sex opus] ce realizează ca persoană, după imaginea lui Dumnezeu. Nu există doar adulterul trupului, ci și cel al inimii (cf. v. 27-28). Trebuie să fim deciși în a „tăia” ceea ce duce la rău. Dumnezeu cere un comportament corect chiar și în noi: el vrea întreaga persoană, gândul și acțiunea – Domnul vrea inima! Trebuie să învățăm zi de zi să iubim, să ne stăpânim reacțiile și agitația întregii persoane. Până când iubirea nu este eliberată de propriul egoism, ea nu este iubire. Rădăcina iubirii este umilința – a nu dori nimic de la alții decât de la Dumnezeu. Numai cei care uită total de sine ajung la dăruire, la limpezirea inimii, la sinceritate, prin care vorbirea reflectă luminozitatea gândirii: „cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu” (v. 37), refuzând orice compromis. Prin respectarea „poruncilor”, omul trebuie să devină o „imagine” sau „chipul” simplu și transparent a lui Dumnezeu. Este înțelepciunea vieții!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu