Împăcarea între oameni pe drumul milostivirii Domnului
pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (30 martie 2025)
Lecturi biblice: Iosue 5,9a.10-12; 2Corinteni 5,17-21; Evanghelia Luca 15,1-3.11-32; lecturi biblice
Omilie
Liturgia duminicii a patra din Postul Mare ne propune tema reconcilierii dintre Dumnezeu și umanitate. Este duminica „laetare”, din cuvântul latin ce înseamnă „bucură-te”, ce e în rezonanță cu centrul Postului Mare. Este subliniat culoarea liturgică roz, nu mai dens decât violetul penitenţial; e ca o rază de soare care sparge norii ca semn al speranţei şi bucuriei pe care învierea Domnului o va aduce omenirii. Reconcilierea este în primul rând o întoarcere la libertate după sclavia păcatului, la condiția de oameni, creați după imaginea și asemănarea Domnului, după denaturarea cauzată de rău, la demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu. Tema liturgiei de astăzi este indicată de a doua lectură: împăcarea dintre Dumnezeu și om. Din această perspectivă putem citi prima lectură ce ne vorbește despre israeliții care încep să se bucure de roadele pământului în care au intrat. Fuga din Egipt, din țara sclaviei, se încheie cu intrarea în țara promisă: e prima sărbătoare a Paștelui – se deschide drumul spre libertate. Apostolul Paul vorbește despre etape istoriei mântuirii: timpul dușmăniei s-a sfârșit, a venit Isus și a făcut loc harului, iertării și prieteniei divine. Oricare ar fi ideea pe care omul și-ar fi făcut-o despre bunătatea lui Dumnezeu ar devini palid înaintea lui Cristos când spune parabola tatălui milostiv și al fiului risipitor: „dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!” (Lc 15,32). Domnul este bun făță de toți fiii săi! Este împăcarea între oameni pe drumul milostivirii lui Dumnezeu!
În lectura întâia (Ios 5,9a.10-12) evenimentul este comentat ca o intervenție a lui Dumnezeu care îndepărtează „ocara” Egiptului; ea constă în mentalitatea de sclav pe care israeliții au purtat-o cu ei în deșert. E perioada în care în loc să-și pună încrederea în Dumnezeul care îi eliberase, ei regretă cepele Egiptului. Aceasta este „ocara” despre care vorbește Iosue. Trecerea Iordanului repetă miracolul trecerii Mării Roșii. Toți sărbătoresc Paștele, nu ca un rit de familie, ci ca o sărbătoare națională. Încetarea manei, semnalează un alt element de ruptură cu starea anterioară. Pustiul a rămas în urma. De acum nu se mai hrănește cu pâinea cerului, ci cu „fructele țarii Canaamului”. Israelul este chemat să devină conștient de moștenirea sa, dar cu atât mai mult de chemarea sa în planul lui Dumnezeu. Infamia antică este îndepărtată, dar se poate apropia din nou: ar fi o întoarcere la sclavie. Pentru israeliți ajunși în țara făgăduinței, amintirea sclaviei suferite de la egipteni nu mai era o umilință: Dumnezeu a făcut din strigătul de durere un punct de plecare spre a-i conduce către libertate.
În a doua lectură (2Cor 5,17-21) apare în mod explicit tema reconcilierii. Paul vorbește direct despre împăcarea oamenilor cu Dumnezeu, care nu așteaptă ca ei să-i ceară iertare, ci intervine gratuit în favoarea lor și îi primește în Cristos. Moartea Domnului este considerată ca o „reconciliere” sau „împăcare”. Rădăcina cuvântului grecesc „reconciliere” corespunde în limba noastră la restabilirea unor legături de pace. A reconcilia nu înseamnă a șterge perioade nefericite ale vieții și a reveni la primul zero; nu a închide un cont și a începe unul nou, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dimpotrivă, reconcilierea este recunoașterea posibilității și probabilității răului comis, ce a fost cauza despărțirii, dar implică crearea unei noi situații cu totul nouă, în care oamenii încep să-și depășească limitele istorice: acum totul s-a schimbat – s-a îndreptățit. Dumnezeu a transformat situația lumii cu invenția sa cu mare autoritate. După crucea și învierea lui Isus, punctul de plecare nu mai sunt păcatele noastre, căci au fost biruite prin milostivirea lui Dumnezeu, ci disponibilitatea noastră de a ne deschide sau închide la milostivirea Domnului. Cel care era nevinovat a suferit soarta unui păcătos în locul oamenilor care erau cu adevărat păcătoși: „pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru, pentru ca noi să devenim justificarea lui Dumnezeu în el” (v. 21). Discursul poate fi înțeles doar în lumina mielului pascal. Este acțiunea lui Cristos. Isus este fiul ascultător până la limitele extreme ca să instaureze „împărăția lui Dumnezeu”: este triumful iubirii asupra urii, al binelui asupra răului.
Evanghelia după Luca (Lc 15,1-3.11-32) relatează parabola tatălui milostiv și a fiului risipitor. Nu ne spune de ce fiul mai mic a plecat de acasă, dar ne putem imagina că a fost împins de dorința după libertate pe care a simțit că i-a fost refuzată de către părintele său. Un tată care nu se supără de purtarea fiului său: îl lasă să plece și, când se întoarce, îl primește fără reproșuri, chiar îl împiedică să-și termine mărturisirea și face sărbătoare pentru el. Dimpotrivă, fiul cel mare continuă să se simtă sclav în casa tatălui său și, în consecință, nu știe să-și întâmpine fratele mai mic, care s-a întors după o experiență dureroasă în mizerie și singurătate. Parabola pune în lumină modul în care numai experiența milostivirii infinite a lui Dumnezeu deschide calea reconcilierii între oameni. Domnul este răbdător și milostiv. În textul evanghelic, atât fiul mai mic, cât și fiul mai mare continuă să raționalizeze în termenii de merit și demerit [adică, și-a perdut considerația făcându-se să nu fie demn de stimă]. Tatăl, în schimb, aduce în joc un nou element care răvășește și răstoarnă întreaga istorie: iubirea infinită. Linia pe care o urmează Isus în slujirea sa este neobișnuită, dar nu face altceva decât să o urmeze pe cea a Tatălui care acordă favoruri deosebite fără distincții față de noi. Păcătoșii – contrar a ceea ce sugerau exponenții spiritualității evreiești trebuiau ținuți la distanță sau marginalizați – sunt căutați cu preferință, așa cum sunt căutați bolnavii care au mai mare nevoie de medic. Protagonistul parabolei este o figură excepțională, care nu poate fi găsit [nereperat] printre componenții unei familii umane – tatăl. Autorul a creat-o pentru a ajuta la înțelegerea comportamentului unic al lui Dumnezeu față de om. Al doilea personaj este imaginea păcătosului care se îndepărtează de Dumnezeu pentru a se pierde în păcatul său. Mizeria care îl ajunge trebuie să-l împingă să se convertească. Îl poartă la un raționament calculat: „Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!»” (v. 17-19). Poate fi un prim pas, dar nu este o rectractare a pagubei făcute. Mărturisirea pe care o pregătește pare mai degrabă o stratagemă decât un act de ispășire. Dar aceasta este suficient pentru tatăl său. Îl lăsă să plece fără să-i adreseze nici un cuvânt de reproș, aproape mut din cauza durerii. Acum, când îl vede revenind, descoperă toată dezolarea care se acumulase în sufletul său, de parcă ar fi murit fiul său. Este izbucnirea bucuriei nestăpânite de a-l avea înapoi. Lasă vocea inimii să-i domine, redându-i fiului său bucuria pe care o pierduse. Evenimentele trecute, greșelile, chinul familiei sale nici nu sunt menționate: de acum fac parte din trecut, trebuie uitate. Cel care nu înțelege această mărinimitate și face apel la rigoarea legii este fiul cel mare care întruchipează partea adversarilor lui Isus – cărturarii și fariseii – care au contestat familiaritatea excesivă cu vameșii și păcătoșii.
Să-i cerem Domnului să ne ajute să ne deschidem pentru a-i primi pe ceilalți și a ne bucura de ei, căci Dumnezeu este milostiv!
Bibliografia [anul C]: Angelo Comastri it; Associazione “il filo – gruppo laico di ispirazione cristiana” – Napoli (www.ilfilo.org); Armellini F., (http://www.qumran2.net; https://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1997; Bono L., Preparare insieme l’omelia (C) 1977 it; Cantalamessa R., (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M., (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu J., (http://dimancheprochain.org); Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Dehoniani Andria (https://dehonianiandria.it); Dumea C., (www.pastoratie.ro); Elledici.org (https://www.elledici.org/liturgia/parlare-di-dio-domenica-prossima); Farinella P., (http://www.paolofarinella.eu); Garcìa J. M., (http://www.catechistaduepuntozero.it); Grilli M., (https://diocesitivoliepalestrina.it); Lasconi T., (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lefebvre S., (https://francoisassise.wordpress.com); L'Osservatore Romano; Lucaci A., (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., (http://www.qumran2.net); Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Mela R., (http://www.settimananews.it/ascolto-annuncio); Orestano C. F., (http://www.monasterodiruviano.it); Piccolo G., (http://www.clerus.va); Predici și omilii (https://www.elledici.org); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Rossé G., Il Vangelo di Luca, Citta Nuova, 2001; Sacchi A., (http://nicodemo.net); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M-N., (http://thierry.jallas.over-blog.com); Vanhoye A., Pâinea zilnică a cuvântului, Sapientia, Iași 2003; Vianello A., (https://incammino.blog).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu