luni, 23 septembrie 2019

Sfântul Pio da Pietrelcina (1887-1968), preot [23 septembrie]


Sfântul padre Pio.
Oare nu „mândria crucii” străluceşte cel mai mult în Padre Pio? Cât de actuală este spiritualitatea crucii, trăită de umilul capucin din Pietrelcina! Timpul nostru trebuie să redescopere valoarea ei, pentru a-şi deschide inima spre speranţă. In toată existenţa lui, el a căutat întotdeauna o mai mare conformare cu Cel Răstignit, având conştiinţa că a fost chemat să colaboreze în chip special la opera răscumpărării. Fără această referinţă constantă la cruce, nu s-ar putea înţelege sfinţenia lui [1]. 

Divinul Constructor îşi pregăteşte pietrele cu care să construiască edificiul etern, caută să pregătească pietrele cu care are de gând să construiască edificiul etern printr-o purificare mântuitoare şi atentă, prin lovituri repetate de daltă, aşa încât preablânda noastră mamă, sfânta Biserică Catolică, să cânte imnul oficiului sfinţirii Bisericii [2].

Francesco Forgione [3] s-a născut la Pietrelcina, provincia Benevento, la 25 mai 1887. La 22 ianuarie 1903, la 16 ani, a intrat în convent şi, ca franciscan capucin, îşi ia numele de fratele Pius de Pietrelcina. A devenit preot şapte ani mai târziu, pe data de 10 august 1910. În 1916, superiorii s-au gândit să-l mute la „San Giovanni Rotondo”, pe Muntele Gargano, şi aici, în Conventul „Santa Maria delle Grazie”, a început pentru părintele Pius o extraordinară aventură de taumaturg şi de apostol al confesionalului. La 20 septembrie 1918, capucinul a primit stigmatele pătimirii lui Cristos, care vor rămâne deschise, dureroase şi sângerânde pentru cincizeci de ani. A murit la 23 septembrie 1968, la vârsta de 81 de ani. A fost declarat venerabil în 1997, beatificat în 1999 şi canonizat în 2002.

 
Când a murit, la 23 septembrie 1968, la 81 de ani, stigmatele au dispărut de pe trupul său şi înaintea a circa 100.000 de persoane venite de pretutindeni la înmormântarea sa, s-a iniţiat procesul de sanctificare ce îl aşază, cu mult înainte ca Biserica să-l fi înălţat la cinstea altarelor, în devoţiunea creştinilor din toată lumea, ca unul dintre sfinţii cei mai iubiţi din ultimul secol. 

Crescut în familiaritate cu supranaturalul 

Părinţii săi, Grazio şi Giuseppa, erau ţărani săraci, dar foarte credincioşi. În familie se spunea „Rozariul” în fiecare seară, în casă, cu toţii împreună, într-o atmosferă de încredere filială în Dumnezeu şi în sfânta Fecioară. Supranaturalul s-a revărsat destul de timpuriu în viaţa viitorului sfânt: încă de copil, primea vizite frecvente din partea lui Isus şi a Mariei, vedea diavoli şi îngeri, dar întrucât se gândea că toţi s-ar fi putut să aibă posibilitatea aceasta, nu vorbea despre ele cu nimeni. La 22 ianuarie 1903, intră în convent. Vrea să plece ca misionar în ţările îndepărtate, după ce a fost sfinţit preot, dar Dumnezeu are cu el alte planuri cu totul aparte.

Primii ani de preoţie sunt compromişi şi amari din cauza condiţiilor grave de sănătate, aşa încât superiorii îl trimit de mai multe ori la Pietrelcina, în casa părinţilor, unde clima i se potriveşte mai mult. Părintele Pius este destul de grav bolnav cu plămânii. Medicii îi mai dau puţin de trăit. Ca şi cum n-ar fi de ajuns, bolii i se mai adaugă teribilele încercări la care îl supune diavolul care nu-l lasă deloc în pace pe sărmanul frate, torturându-l în trup şi în duh. 

Taumaturg şi apostol al confesionalului 

În 1916, este transferat la „San Giovanni Rotondo”. Un număr incalculabil de bărbaţi şi femei, de pe Gargano şi din alte părţi ale Italiei, încep să alerge la confesionalul lui, unde el se află 14-16 ore pe zi, pentru a spăla păcatele şi a recon- duce sufletele la Dumnezeu. Slujirea care îşi soarbe propria forţă din rugăciune şi din altar, părintele Pius o realizează nu fără mari suferinţe fizice şi morale. 

Unirea cu Cel Răstignit 

La 20 septembrie 1918, capucinul primeşte stigmatele pătimirii lui Cristos. Părintele Pius este vizitat de un mare număr de medici, suferind din cauza neînţelegerilor şi calomniilor pentru care trebuie să suporte inspecţii canonice infa-mante; fratele cu stigmate se declară „fiu al ascultării” şi suportă totul cu răbdare serafică. În sfârşit, este chiar suspendat a divinis, şi numai după câţiva ani, dezlegat de acuzele calomnioase, poate fi reintegrat în slujirea lui preoţească. 

Maria, secretul sfinţeniei lui Padre Pio 

Chilia lui, numărul 5, avea întotdeauna pe uşă o inscripţie cu o frază celebră a sfântului Bernard: „Maria este întreaga raţiune a speranţei mele”. Maria este secretul măreţiei lui Padre Pio, secretul sfinţeniei sale. Ei îi dedică, în mai 1956, „Casa Sollievo della Sofferenza”, una dintre structurile sanitare cele mai renumite la nivel naţional şi internaţional, cu 70.000 de internări pe an, dotări ultramoderne şi legături cu principalele institute de cercetări din lume. În anii ’40, pentru a lupta cu arma rugăciunii împotriva realităţii cutremurătoare a celui de-Al Doilea Război Mondial, Padre Pio a iniţiat grupurile de rugăciune, una dintre realităţile ecleziale cele mai răspândite actualmente în lume, cu mai mult de 200.000 de oameni evlavioşi răspândiţi pe tot pământul. Alături de „Casa Sollievo della Sofferenza”, ele constituie moştenirea lui spirituală, semnul unei vieţi dedicate în întregime rugăciunii şi însemnate de o devoţiune arzătoare faţă de sfânta Fecioară Maria.

Fratele se simţea protejat de ea în lupta de fiecare zi cu diavolul, cosaccio, cum îl numea el, şi cel puţin de două ori Fecioara l-a vindecat în mod miraculos, în 1911 şi în 1959. În ultimul caz, medicii îl dăduseră de-a dreptul pierdut, când, după sosirea sfintei Fecioare Maria de la Fatima în pelerinaj la „San Giovanni Rotondo”, la 6 august 1959, părintele Pius a fost vindecat, pe neprevăzute, spre uimirea şi bucuria admiratorilor săi.

„Există o scurtătură spre paradis?”, a fost întrebat odată. „Da, – a răspuns el – este sfânta Fecioară Maria”. „Ea – spunea fratele de la Pietrelcina – este marea prin care se ajunge la ţărmurile splendorilor eterne”. Întotdeauna îi îndemna pe fiii săi spirituali să se roage Rozariul şi să o imite pe sfânta Fecioară în virtuţile ei de fiecare zi: umilinţa, răbdarea, tăcerea, curăţia, caritatea. „Aş vrea să am o voce atât de puternică – spunea el -, încât să-i pot invita pe toţi păcătoşii, din toată lumea, să o iubească pe sfânta Fecioară”. El avea întotdeauna rozariul în mână. Îl recita fără încetare, în întregime, mai ales în ceasurile de noapte. „Această rugăciune – spunea Padre Pio – este credinţa noastră, sprijinul speranţei noastre, revărsarea carităţii noastre”.

Testamentul său spiritual, la sfârşitul vieţii, a fost acesta: „Iubiţi-o pe sfânta Fecioară şi faceţi să fie iubită. Recitaţi mereu Rozariul”. Despre figura lui, în ultimii ani, s-au revărsat râuri de cerneală. 

Sfinţenia care salvează 

Un număr incalculabil de articole şi foarte multe cărţi. Sunt mai mult de 200 de biografii ale lui numai în limba italiană. „Voi face mai mult zgomot mort decât viu”, prevăzuse el cu ironia-i obişnuită. Padre Pio are cu adevărat o „clientelă” mondială. De ce atâta devoţiune pentru acest sfânt Francisc din sud?

Părintele Raniero Cantalamessa explică astfel: „Dacă toată lumea aleargă după Padre Pio – aşa cum odinioară alerga după sfântul Francisc din Assisi, – o face pentru că intuieşte vag că nu tehnica, cu toate posibilităţile ei, nici ştiinţa, cu toate promisiunile ei, nu ne vor salva: numai sfinţenia. Asta înseamnă ca şi cum ai spune: iubirea”.

Note:
[1] Ioan Paul al II-lea, Omilia ţinută cu ocazia canonizării.
[2] Pius de Pietrelcina, Scrisori, 1994: II, 87-90, nr. 8.
[3] Maria di Lorenzo: www.santiebeati.it.


(Pepe E., Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia Iași 2007, 500-503; trad. pr. Ioan Bişog).


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu