Să avem iubirea
milostiva a Tatălui
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (24 februarie 2019)
Omilie
Textele biblice din această duminică ne arată drumul convertirii și al iubirii. Astăzi suntem chemați să refuzăm răzbunarea și să avem iubirea milostivă a lui Dumnezeu, să iubim pe dușmanii noștri pentru că potrivnicul este un frate.
Aceasta
este mărturia primei lecturi luată din Cartea
lui Samuel (1Sam
26,2.7-9.12-13.22-23) în care este descrisa măreția sufletului lui David care
nu permite lui Abișai să-l ucidă pe dușmanul său Saul,
primul rege al poporului lui Israel [pe la anul 1040 înainte de Cristos].
Motivul stă în faptul că David îl recunoaște pe Saul ca consacrat al Domnului. Trei mii de oameni împreună cu regele Saul sunt în pustiul Zif
ca să-l caute pe David. Regele este gelos pe tânărul David căruia îi purta
simpatie oamenii și decisese să-l omoare. Dar lucrurile se schimbă. Într-o
noapte David şi Abişai ajung în grota unde era culcat Saul şi dormea cu suliţa
înfiptă în pământ la capul lui. Putea să-l ucidă pe regele invidios, dar nu o
face, pentru că este „unsul Domnului”: „Domnul te-a dat astăzi în mâna mea, iar
eu nu am vrut să-mi întind mâna împotriva unsului Domnului” (v. 23). David își pune toată încrederea în Dumnezeu și nu în
mijloacele umane. Singurul Dumnezeu poate interveni pentru a-l pedepsi pentru
răul făcut. În aceasta sta dreptatea pe care o așteaptă de la Domnul:
încredințează astfel judecății lui Dumnezeu. Modul de a acționa a lui David este cu
totul diferit de a lui Abişai: el nu vede în acea situație o ocazie
prielnică că Dumnezeu face dreptate, dar vede contrarul; el renunță să
folosească forța umană pentru a-și face dreptate. David cunoaște bine pe
Dumnezeu, nu-l cunoaște pe însoțitorul său Abişai, pe care nu-l ascultă și nu-l
lasă să-l ucidă. Avându-l în mână pe adversarul său David alege calea iertării,
dar și dispoziția de a uita cu totul ce a suferit și de a se împăca cu Saul; îi
oferi prietenia sa. Se aseamănă cu Dumnezeu în care dreptatea este învinsă de
iubire. Se poate admira noblețea lui David! Textul este ales pentru a ne
pregăti la cuvintele lui Isus pentru a ierta și a refuza răzbunarea. Să ne
oprim și să reflectăm: la trei sute de metri dușmanul este o țintă, la trei
metri este un om, în lumina lui Dumnezeu este un frate.
Sfântul Paul, în a doua lectură, vrea
să le explice Corintienilor (1Cor 15,45-49)
modul în care va fi omul după învierea finală: calitățile trupului înviat. „Cum
învie morții? cu ce trup vor veni?” (1Cor
15,35): pentru că corpul nostru este descompus! „Cum” – rămâne obscur și
curiozitatea noastre rămâne înfometată. Dar noi vom fi ca și Cristos. „Tot la
fel este și învierea din morți: se seamănă în putrezire și se învie în
neputrezire; se seamănă în rușine și se învie în glorie; se seamănă în
slăbiciune și se învie în putere” (1Cor
15,42-43). Se distinge: „primul om este făcut din pământ, este pământesc; al
doilea om este din cer” (v. 47). Învierea nu va fi restaurarea vieții noastre
actuale, mai ameliorată – nu mulțumesc! – dar va fi o creație nouă în Cristos. Viața
omului are două faze: una pământească, naturală, coruptibilă și una spirituală,
cerească, supranaturală, incoruptibilă. Noi, care ne naștem ca Adam, cel
pământesc, cel păcătos, suntem chemați să devenim asemănători cu Cristos,
intrând cu el în glorie. Drumul lui Cristos e plin de durere, dar el învinge
prin învierea prin Duhul Sfânt – „Duhul dătător de viaţă” (v. 45). El pulsează
iubirea sa în noi și suntem capabili să trăim. Este o tensiune mare: credința
și iubirea pătrund în ființa noastră muritoare și ne fac asemănători cu Isus,
noul Adam – o viață similară cu a lui Cristos cel glorificat. „Cel mai mare
lucru ce are loc între Dumnezeu și suflet este de a iubi și de a fi iubit. Din
acest dialog de iubire se naște noul Adam, cel desăvârșit” (sf. Grigore din Nyssa).
Evanghelia după sfântului Luca (Lc 6,27-38) continuă în duminica
de astăzi cu două zicale: „iubiţi-i pe duşmanii voştri” (v. 27) și „fiţi
milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (v. 36). Sunt două imperative,
două porunci, două îndemnuri care răspund la două întrebări: ce fel de iubire?
pentru ce să iert?
Ce fel de iubire? „Iubiţi-i pe
duşmanii voştri” (v. 27). Se începe cu o serie de îndemnuri care va uşura viaţa
creştină, în sensul că înlătură acea legătură care de multe ori o face
insuportabilă. „Așa cum vreți ca oamenii să vă facă vouă, faceți-le la fel” (v.
31). Este un principiul etic sau moral, o conduită de bază comună de tip
rațional care nu face nici o încrețitură a pielii. Isus acceptă pentru a-l
dilata spre infinit, pentru a-l umple de conținut așa de original încât este un
nou principiul. Numai Luca adaugă: „faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi-i
pe cei care vă blestemă” (v. 27-28). Creștinul trebuie să cuprindă în această
dorință de bine pe toți oamenii, ajungând chiar la acel tern temut al
dușmanilor. Este o amplificare a orizontului până la a înțelege că dușmanii sunt
în afara limitelor. Formula „iubiți-i pe dușmanii voștri” poate fi înlocuită cu
verbul „a ierta”. Pentru a ajuta la înțelegerea corectă ne amintim că a ierta
nu este simpla îndepărtare, nici uitare, nici neluare în seamă a ceea ce
s-a întâmplat, nici falsa etichetă aplicată lucrurilor. Iertarea este
capacitatea de a privi în fața realității, chiar crudul adevăr. „Iubirea
dușmanilor nu înseamnă numai a sfărâma lanțurile urii, înseamnă și respectul
altora și toleranța, gata de a descoperi valorile ascunse în fiecare om” (Henri
de Lubac, Il dramma dell’umanesimo ateo,
Editura Morcelliana). Mai mult, iubirea și iertarea sunt intervenții posibile:
„faceţi bine”, „binecuvântați”, „rugați-vă” (v. 27-28) – sunt din evanghelia de
astăzi.
A doua întrebare este consecința
primei: „pentru ce să iert?” Am văzut că motivele umane sunt limitate. Avem
nevoie să atingem un alt izvor diferit pe care ni-l spune Isus: este Tatăl ceresc.
„Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv!” (v. 36). Motivul este
teologie curată. Rațiunea ultimă și profundă constă în a-l imita pe Tatăl care mereu
iartă, încontinuu, și oricum, fără „dar” și fără „poate”. Modelul este infinit:
este iubirea lui Dumnezeu. Iubiți așa cum Dumnezeu vă iubește. Prin această
imitare noi ne transformăm în fii ai lui. „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi;
nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi, iertaţi şi veţi fi iertaţi” (v. 37). Și
eu au fost dușman… dar un dușman iubit de Domnul. De prea multe ori, Dumnezeu a
fost milostiv cu noi.
Acesta este cântecul iubirii și
al iertării. Este „iubire până la sfârșit”…
bibliografia [anul
C]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1997; Commento della
Bibbia liturgica, Edizione
Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu
J. (http://dimancheprochain.org); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Garcìa J. M., (http://www.catechistaduepuntozero.it);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net);
Masetti N., Guidati dalla Parola,
EMP, Padova 1995; Orestano C. F., (http://www.monasterodiruviano.it); Tessarolo
A., (ed) Messale e lezionario meditato,
EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com); Ravasi
G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014; Spreafico A., (https://www.diocesifrosinone.it).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu