sâmbătă, 9 iunie 2018

† Duminia a 10-a de peste an (B): Isus învingătorul Răului [10 iunie 2018]

Isus învingătorul Răului
pr. Isidor Chinez  – Izvoarele [IS] ora 8:00 (10 iunie 2018)
Lecturi: Genezei 3,9-15; 2Corinteni 4,13-5,1; Evanghelia Marcu 3,20-35; lecturi

Omilie

În această duminică ne-am așezat în jurul lui Isus ca să ascultăm și să facem voința lui Dumnezeu. Lecturile liturgiei de astăzi îi-l prezintă pe Cristos învingătorul Răului. Să privim spre el.


Prima lectură luată din Cartea Genezei (Gen  3,9-15) se relatează despre păcatul strămoșesc sau păcatul original. Adam şi Eva nu au înţeles sensul poruncii date de Dumnezeu. N-au ascultat de el. Au fost învinşi de ispită şi au căzut în păcat iar apoi s-au ascuns. Acum Dumnezeu coboară în paradisul pământesc și întreabă: „Unde eşti?” Căutat de Dumnezeu, omul îi răspunde dar încearcă să se eschiveze de orice răspundere. Bărbatul dă vina pe femeie şi femeia dă vina pe şarpe. Atunci Dumnezeu a blestemat şarpele şi a anunţat pentru toate timpurile lupta omului împotriva diavolului: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul” (v. 15). Alegerea greşită între bine şi rău a rupt armonia dintre om şi Dumnezeu. Răul a coborât în inima omului. Păcatul a declanşat ruşinea, invidia şi sensul de vină. Dar Dumnezeu se așează de partea omului și va da o „descendență” – un „urmaș” – care va învinge Răul: îi zdrobi capul. El este răscumpărătorul, Mesia, Isus Cristos, care va salva omenirea prin patima, moartea, învierea și înălțarea sa în gloria Tatălui. Credința este realistă: el a zdrobit capul șarpelui, a Răului.

În Scrisoarea a doua către Corintieni (2Cor 4,13-5,1) Paul împlinește toată misiunea sa în umilință și în suferință. Și creștinii din Corint îi pricinuiesc multe necazuri punând la îndoială vocația sa pe motivul insucceselor și slăbiciunilor văzute la el. Dar tocmai de la această realitate umană apostolul trage un motiv pentru a dovedi autenticitatea chemării sale, ca pentru fiecare creștin. Spiritul credinței care îl animă face să se vadă realitățile invizibile, harul care va transforma creatura nouă care trăiește viața lui Cristos. Ne propune noua figură a apostolului: „a crezut, de aceea a vorbit” (v. 13). Pentru ce vorbește și predică apostolul Paul? Pentru că e împins de credința sa în Cristos cel înviat și anunțul evangheliei trebuie să aibă forță și perseverență. Nu se descuraja orice ar fi: „nu ne descurajăm, dimpotrivă, dacă omul nostru din afară se distruge, cel interior se înnoieşte din zi în zi” (v. 14). Apostolul este un om ce se destramă necontenit dar în el este mereu un omul tânăr, reînnoit de puterea lui Cristos. Iar apăsarea grijilor și a amărăciunilor existenței întrevede bucuria fără margini pe care o așteaptă în fiecare zi: „căci suferinţa noastră scurtă şi uşoară ne aduce la un belşug nemărginit al gloriei veşnice” (v. 17).  Aceasta este credința lui Paul și cu această credință ce îi dă forță să suporte toate, din iubire față de frații săi ce se scandalizează de el.

În Evanghelia după Marcu (Mc 3,20-35) Cristos este trimisul Tatălui care se preocupă să le redea oamenilor veniţi să-i asculte învăţăturile, viziunea unei vieţi demne. „Isus a venit în casă, şi mulţimea s-a adunat din nou, încât nu mai puteau nici să mănânce pâine. Când au auzit ai săi, au venit să-l ia, căci spuneau că şi-a ieşit din fire” (vv. 20-21). Unele rudele ale lui Isus nu reușesc să înțeleagă cum unul din familia lor poate fii atât de interesat de voința lui Dumnezeu că neglijează cele mai elementare necesități până să mănânce… Domnul este în plină activitate împreună cu discipolii săi pe care i-a implicat în acelaşi apostolat. Era absorbit total de vestirea împărăţiei şi de chemarea la convertire.

În scenă îşi face apariţia diavolul, ascuns sub înfăţişarea cărturarilor veniţi de la Ierusalim, care îl acuză pe Isus că îşi înfăptuieşte lucrarea de eliberare a omului de sub puterea diavolului tocmai cu ajutorul căpeteniei diavolului. Pradă a acestei manipulări par să fi căzut şi câteva din rudele apropiate ale lui Isus care au venit să îl ia cu forţa preocupându-se de bunul nume al familiei sale, căci îşi spuneau, „şi-a ieşit din minţi”; este un exaltat!

Până acum lumea a fost impresionată de noutatea mesajului, de puterea lui Isus asupra diavolilor, de curajul şi entuziasmul său, de stăruinţa neobosită în desfăşurarea misiunii fără a se lăsa condiţionat de nimeni. Lumea se întreabă ce trebuie să facă, însă lipsa de hotărâre, întrebările şi îndoielile se înmulţesc. Entuziasmul mulţimii pentru Isus pare să slăbească. În schimb apar primele împotriviri. Vorbele că „este un exaltat” au creat derută. Au ajuns la urechile rudelor sau ale consătenilor lui Isus, ce se aflau la Nazaret: „Când au auzit ai săi, au venit să-l ia, căci spuneau că şi-a ieşit din fire” (v. 21). Nu este exclusă intenţia lor de a-l convinge să-şi întrerupă misiunea pentru că este periculoasă. Pe lângă vorbele răuvoitoare stârnite de unii, Isus este atacat cu arma calomniei. Cărturarii, aşa-zişii înţelepţi, coborâţi de la Ierusalim, răspândesc în lumea de rând calomnii teribile: „Îl are pe Beelzebul!” Recurgând la un raţionament ieftin. Cărturarii lansează zvonul că Isus „cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli” (v. 22).

Acesta este păcatul celor care închid ochii ca să nu vadă lumina. Evanghelistul Marcu reproduce cuvintele lui Isus prin care defineşte acest raţionament şi mod de a vorbi al învăţătorilor legii: „Adevăr vă spun că toate le vor fi iertate fiilor oamenilor: păcatele şi blasfemiile, oricâte blasfemii ar fi zis, dar, dacă cineva ar zice blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va avea iertare niciodată, ci va fi vinovat de un păcat veşnic”. Pentru că spuneau: «Are un duh necurat!»” (vv. 28-30). Isus dă un nume acestui mod de a gândi: este „un păcat împotriva Duhului Sfânt”.

Cum reacţionează Isus? Se comportă ca un om drept. Umilit şi calomniat, Cristos nu-şi pierde calmul, ci continuă să vestească mântuirea. Anunţă că împărăţia Satanei stă să se prăbuşească. Exorcismele sale pentru alungarea demonilor din trupul unui posedat nu sunt o simplă vindecare de boli. Ele sunt semnul unei tămăduiri mai profunde. Sunt semnul victoriei lui Isus asupra diavolului. Înfrângerea totală a Satanei deja a început.

Adevărata familie a lui Isus sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și își orientează viața urmând voința Tatălui. „«Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?» Şi, rotindu-şi privirea peste cei aşezaţi în jurul lui, a spus: «Iată mama mea şi fraţii mei! Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă»” (v. 35).

Să cerem Domnului să ne dea harul să fim mereu cu dânsul și să învingem Răul.

[bibliografia (anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,  Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996;  Biblia, Sapientia, Iași 2013.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu