 |
| Cele zece fecioare... |
Să-l
întâlnim pe Domnul
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (12 noiembrie 2017)
Lecturi: Înţelepciunii
6,12-16; 1Tesaloniceni
4,13-18; Evanghelia Matei
25,1-13.
Omilie
Suntem spre sfârșitul analului
liturgic. Lecționarul ne propune lecturi care ne vestesc sfârșitul timpului și
al istoriei. Viața noastră este în tensiune spre întâlnirea noastră cu Domnul:
pe el îl așteptăm; ne pregătim pentru întâlnirea cu el. În fiecare duminică
mergem la Liturghie pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu și a ne umple inima de
Euharistie, pentru ca lampa credinței să nu se stingă. Atunci când va veni Domnul vom
intra la întâlnire de nuntă. Această întâlnire se pregătește. Să nu fim
nepăsători, dar să fim prevăzători. Este nevoie de înțelepciune. Dumnezeu se
lasă găsit de către cei care îl caută.
Citim
în prima lectură, luată din Cartea Înţelepciunii (Înț 6,12-16), un fragment din literatura sapiențială iudaică în
care se arată tinerei generații care citește filosofia greacă valoarea unică și
actuală a credinței lui Israel. Este un dialogul cu cultura greacă. Autorul
face elogiul Înţelepciunii [în greacă Sophia,
Hokmah în ebraică] care conduce lumea
la supremul bine. Sunt reflecțiile unui evreu din diaspora Alexandriei
Egiptului între anii 50 înainte de Cristos în care intenționează să expună la
lumină credința în Dumnezeu într-un limbaj de cultură greacă cu marile ei probleme
existențiale în vederea unei nemuriri fericite. Este vorba despre Înțelepciune,
personificarea Sapienței divine. Ea se prezintă oamenilor absolut necesară
pentru a trăi bine. Este darul Domnului și fructul căutării inimii umane. Este
„uşor de contemplat de către cei care o iubesc şi găsită de către cei
care o caută” (v. 12). De fapt este Dumnezeu
însuși care aduce tuturor celor care îl caută lumină, bucurie, speranţă,
dreptate, bunăvoință, compasiune. El este călăuză spre scopul vieţii
pământeşti, spre împlinirea cu succes a aspiraţiilor fiecăruia dintre noi. Înțelepciunea
– mai puțin ca filosofia – are trăsăturile unei persoane „strălucitoare” care
apare cu chip surâzător „aşezată la poarta” (v. 14) fiecăruia dintre căutători.
Este dorința după înțelepciune: a merge să o caute…
Această
tensiune de căutare este prezentă și în lectura a doua, luată din Scrisoarea
către Tesaloniceni (1Tes 4,13-18). Apostolul Paul este convins – cu toate comunitățile
creștine din primii ani – că sfârșitul timpului va fi imediat. Este în
așteptarea „prezenței”, a parusiei,
adică a întoarcerii triumfale a lui Cristos. Este manifestarea vizibilă a
divinității: dacă prima venire, prin întruparea sa ca Fiul lui Dumnezeu de la
Sfântul Duh și din Fecioară Maria a fost umilă, ascunsă, a doua venire va fi în
glorie și cu putere. Acest mesaj de speranță, vrea sfântul Paul să-l transmită
tinerei comunități din Tesalonic. Apostolul se angajează să le deschidă ochii la
ceea ce se întâmplă după moarte: „nu vreau ca voi să rămâneţi în ignoranţă cu
privire la cei morţi, ca să nu vă întristaţi precum ceilalţi, care nu au
speranţă” (v. 13). Paul accentuează învățătura Crezului creștin: „noi credem că
Isus a murit şi a înviat” din morți. Dacă Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morți, cum poate
să ne abandoneze în moarte, pe noi, cei pentru care Fiul său și-a dat viaţa? Cristos
îi va reuni cu el: „la fel, prin Isus,
Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el” (v. 14). „Vom fi cu Domnul pentru totdeauna” (v. 17). Creștinul nu poate fi trist
din cauza morții, ca păgânii, care nu au speranță. Într-adevăr, credem că Isus a
înviat din morți; avem încredere că și noi vom învia. Speranţa noastră este
înrădăcinată în mărturia apostolilor care și-au dat viaţa pentru Cristos în
așteptarea „prezenței”, a parusiei. Este și aceasta o înțelepciune divină…
Creștinul nu are nevoie numai de
credință, ci mai are nevoie și de înțelepciune care predispune la întâlnirea cu
Domnul. În Evanghelie după Matei (Mt 25,1-13), Isus vorbeşte despre venirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi
întoarcerea lui Mesia. În parabolă el se prezintă ca mirele aşteptat de zece
fecioare. Isus descrie una dintre procesiunile
orientale statornicite în Palestina în timpul celebrării nunții. Bătrânii
din Palestina povestesc că așa făceau până în urmă cu câteva decenii. Acum s-au
luat după occidentali. La apusul soarelui, mirele se ducea cu prietenii la casa
miresei care îl aștepta însoțită de prietenele sale. Fecioarele așteaptă ca în
depărtare să audă glasurilor prietenilor mirelui și văzând luminile roșiatice
ale alaiului alergau în întâmpinarea mirelui. Odată ajuns alaiul mirelui întocmi
un unic alai spre casa acestuia, unde se celebra căsătoria și ospățul de nuntă.
În parabolă, mirele întârzie să
vină; așteptarea se prelungește; distracțiile le-au împiedicat pe tinere să se
organizeze și să drămuiască uleiul necesar pentru a alimenta candela. Acum începe
coșmarul pe care îl conține parabola: alergarea în noapte, căutarea unei
prăvălii deschise, neliniștea pentru întârziere, ecoul alaiului mirelui și a
miresei care se îndepărtează, ușa sălii ospățului este închisă cu o bufnitură
surdă, glasul lui este ostil dar categoric și definitiv. Ele sunt „nechibzuite”. Nu
au făcut cont cu timpul nici cu așteptarea. Este necesar a fi prompți cu
mirele, să avem uleiul de rezervă.
Oare este posibil ca din
bunătatea lui Isus să vină un cuvânt de excludere? Cum aşa? Ei, bine! Toate aceste
persoane trăiesc fără el, nu iau în serios lucrurile; sunt persoane care s-au
exclus deja singure de la Împărăție. „Măsura iubirii lui Dumnezeu este aceea de a iubi
fără măsură”. Singură limită a
acestei iubiri de nestăvilit este limita
impusă de om, atunci când se închide în orgoliul său şi refuză cu
îndărătnicie, până la sfârşit, să bată la inima lui Dumnezeu.
Să nu uităm că cinci tinere veghează
pentru a împărtăși bucuria sărbătorii; inima lor este în stare de veghe. Lampa
este aprinsă. Nu este timpul pedepsei ci al bucuriei. Uleiul nu trebuie să
lipsească. Ele sunt fecioarele „înțelepte”. „Eu
am adormit, dar inima-mi era mereu trează” (Ct 5,2), mărturisește mireasa din Cântarea Cântărilor.
În fiecare duminică ne este
oferit acest ulei prețios: este Cuvântul lui Dumnezeu, este sfânta
Împărtășanie. Uleiul trebuie să fie personal. Nu este posibil a lua „uleiul” de
la alţii. Cristos este singurul care ni-l poate da. Dacă unul trăieşte orientat
spre întâlnirea cu Isus, de care depinde soarta sa veşnică, atunci viaţa sa se va
schimba total.
În finalul parabolei, Isus spune:
„Vegheaţi, aşadar, pentru că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul!” (v. 13). Să
cerem harul de a ne trezi bucuroși să-l întâlnim pe Domnul.
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,
Edizioni Paoline, Torino 1989].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu