 |
| Viticultorii ucigași. |
Via Domnului suntem noi
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (8 octombrie 2017)
Lecturi: Isaia 5,1-7; Filipeni 4,6-9; Evanghelia Matei
21,33-43.
Omilie
Este a treia duminică când
liturgia ne vorbeşte despre viţă-de-vie. Via este un simbol pentru întreaga
Biblie. Via Domnului este casa lui Israel. Cântarea lui Isaia despre vie (Is 5,1-7) este capodopera literaturii
biblice și universale. Profetul se foloseşte de o alegorie pentru a descrie în
profunzime istoria evreilor. Autorii biblici, plecând de la serenadele de
iubire, foloseau aceeaşi scenă pentru Domnul și poporul său. Poemul acesta a
fost la origine un cântec de dragoste transformat apoi într-o parabolă a
judecății. Ascultătorii tind să audă cântecul pentru a ști cât e de mare
această iubire. „Vreau să cânt o cântare de dragoste pentru iubitul meu” (v.
1), scrie Isaia, și continuă: „Iubitul meu avea o vie pe un deal mănos. A
săpat-o, a curăţat-o de pietre şi a plantat viţă aleasă, a construit un turn în
mijlocul ei şi a pus un teasc în ea” (v. 2). Este istoria de iubire dintre
Dumnezeu și poporul său. Comportamentul poporului contrastează cu cel divin,
căci Israelul nu-i oferă Domnului roadele recunoştinţei şi iubirii sale, pe
care i le datorează numai lui. Atmosfera acestui cântec de toamnă are tonul
unei iubirii matrimoniale. Profetul se prezintă ca „prietenul mirelui”. Tonul
trist devine plângere a unui îndrăgostit înșelat. Domnul aşteaptă struguri buni
dar în schimb are poamă acră. Răbdarea lui Dumnezeu are o limită şi va fi o
judecată. „Acum, locuitori ai Ierusalimului şi oameni ai lui Iuda: faceţi
judecată între mine şi via mea!” (v. 3). Dincolo de metaforă se aştepta
dreptatea şi, iată, oprimare, se aşteptă corectitudinea şi, iată, răutatea. Reacţie
Domnului nu rămâne decât pedeapsa: via va cădea în ruină, va fi năpădită de
spini şi bălării; într-un cuvânt va deveni abandonată: „îi voi îndepărta gardul
şi va fi devastată; îi voi distruge zidul şi va fi călcată în picioare” (v. 5).
Dar pedeapsa lui Dumnezeu nu este niciodată pentru totdeauna. Ameninţările Domnului
sunt pentru convertire, nu pentru distrugere. „Să nu uităm că munca Bisericii
se aseamănă cu aceea a unui spital de campanie”, spune papa Francisc (Amoris laetitia 291). Speranța lui
Dumnezeu nu moare niciodată. Domnul îl trimite pe Isaia spre oracolele
speranței și încrederii anunțând pe „Emanuel” – Dumnezeu cu noi (Is
6,1-12,6). Într-un final, Domnul salvează poporul său.
În a doua lectură luată din Scrisoarea către Filipeni (Fil 4,6-9), sfântul Paul îi invită pe
credincioșii din Filipi să nu se îngrijoreze pentru orice dificultate întâlnită
dar să aibă încredere în rugăciune. „Nu vă îngrijoraţi pentru nimic şi, în
orice împrejurare, cerând cu insistenţă prin rugăciune […] să fie făcute
cunoscute cererile voastre lui Dumnezeu!” (v. 6). Rugăciunea dă naștere la
seninătate și bucurie chiar și în mijlocul „împrejurărilor” sau a persecuțiilor.
Nimic nu poate să-l împiedice pe Domnul să ne iubească. El știe despre ce
vorbește. Din momentul în care l-a întâlnit pe Isus, viaţa sa a fost complet
răsturnată: a rămas centrată pe Cristos. Paul dă un catalog de virtuți în manieră
stoică [stoicismul este o filosofie a cunoaşterii de sine, a împăcării cu lumea
relaţiilor, cu întreg universul], dar cu o semnificație cu totul nouă. Înșiră opt termeni: adevăr, demn, drept, curat,
plăcut, vrednic, virtute, laudă. Creștinul își organizează propria existență pe
lumina lui Cristos. Iată motivația noastră! Nu vă lăsați înșelați în
angajamentul vostru; să nu vă slăbească liniștea; preocupați-vă de tot ce e
nobil, adevărat, drept, amabil. Astfel bucuria voastră va fii ca un fir clar de
lumină.
În Evanghelia după Matei (Mt 21,33-43), Isus adresează marilor
preoţi şi bătrânilor poporului o parabolă. Un om „a plantat o vie, a
înconjurat-o cu un gard, a săpat în ea un teasc şi a ridicat un turn de pază”.
Sunt cuvintele „cântecului viei” luată din profetul Isaia, pe care ascultătorii
săi îl cunoșteau, care exprima iubirea lui Dumnezeu faţă de via sa, adică de poporul
lui Israel, dar şi de Biserică şi omenire. Proprietarul încredinţează via viticultorilor
şi pleacă într-o călătorie. La timpul recoltei trimite slujitorii ca să-i ia
strugurii, dar iată că se întâmplă ceva de negândit: „viticultorii, prinzându-i
pe servitorii săi, pe unul l-au lovit, pe altul l-au ucis, pe altul l-au bătut
cu pietre” (v. 35); la fel se întâmplă atunci când stăpânul trimite slujitori
mai mulţi decât primii. Cu cât el are mai mult grijă de via sa, cu atât creşte mai mult
ostilitatea celor care trebuiau să colaboreze cu el. Şi totuşi stăpânul nu se
descurajează, dar continuă să persevereze într-o logică de gratuitate nebună,
până la a-l trimite pe fiul său. La vederea acestuia ura viticultorilor atinge
culmea. Mai întâi uneltesc împotriva
lui: „iată, moştenitorul: haideţi să-l ucidem şi să luăm noi în stăpânire
moştenirea lui”, apoi trec la acţiune: „au pus mâna pe el, l-au îmbrâncit afară
din vie şi l-au ucis”.
În alegoria lui Isaia stăpânul se
aştepta la struguri buni şi în schimb a găsit struguri sălbatici, aguridă. În
parabolă însă nu este înainte de toate problema roadelor. Viticultorii nu vor
să-l recunoască pe stăpân ca atare. Acesta este păcatul lor. Se comportă ca şi
cum via le-ar aparţine. Şi când îl ucid pe fiu o spun clar: „să luăm noi în
stăpânire moştenirea lui”. Vor să fie stăpâni. Dar refuzând stăpânirea lui
Dumnezeu, lumea nu mai stă în picioare, convieţuirea se fărâmiţează…
Isus arată responsabilitatea
cutremurătoare ce revine „arhiereilor
şi bătrânilor poporului” – autorităţi religioase şi civile – care curând
îl vor condamna la moarte. Trimis de Dumnezeu ca ultimă posibilitate de
mântuire pentru Israel, Isus este respins, condamnat şi ucis dincolo de
zidurile cetăţii. Nu este un profet oarecare, unul dintre profeţi, dar Fiul lui Dumnezeu trimis în lume şi
pentru lume. Prin acest Cristos se deschide o nouă perspectivă pentru împărăţia
cerurilor. Isus anunţă în finalul parabolei că „Împărăţia lui Dumnezeu va fi
luată de la voi şi dată unui neam care va aduce roadele” (v. 43). Aceste
cuvinte nu se referă numai la interlocutorii săi istorici dar ni se adresează
nouă celor de astăzi, mereu tentaţi să gândim că judecata nu ne atinge pe noi,
nici pe unul fiecare dintre noi, nici ca Biserică…
Isus are în faţa sa tocmai pe
unii capi religioşi, dar nu dă nici o judecată: se limitează să pună o
întrebare, lăsând ca ei înşişi să devină conştienţi de situaţie: „aşadar, când
va veni stăpânul viei, ce le va face acelor viticultori?” (v. 40). Ei răspund
fără ezitare: „Ca pe nişte răi ce sunt îi va ucide fără milă, iar via o va
în arenda altor viticultori” (v. 41). Se gândesc poate că acest verdict nu-i
atinge pe ei. Iată de ce Isus face încă o dată trimitere la autoritatea
Scripturilor: „N-aţi citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au
dispreţuit-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară; Domnul a făcut
acest lucru şi este minunat în ochii noştri»?” (v. 42).
Care sunt consecinţele parabolei în viziunea lui Isus? Răspunsul
lui Cristos se deosebeşte de cel dat de arhiereii şi bătrânii poporului. Isus nu vorbeşte despre
uciderea „fără milă” a viticultorilor dar prevesteşte sfârşitul său tragic, văzând în fiul ucis afară din
vie propriul său destin. Isus manifestă conştiinţa
clară că este trimisul lui Dumnezeu. Cu Cristos cotitura este decisivă pentru
Israel. Astfel Isus dezvăluie planul Bisericii în istorie. Moartea sa va
avea rolul de „piatră unghiulară” în edificiul Bisericii. Va fi piatra care susţine bolta
împărăţiei, arcul istoriei mântuirii.
Să ne
rugăm astăzi Domnului cu aceste cuvinte:
„Ajută-ne, Doamne, să fim acolo unde ne-ai pus tu! Ajută-ne să fim slujitori
vrednici în Împărăţia ta”. Amin.
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,
Edizioni Paoline, Torino 1989].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu