luni, 17 octombrie 2016

Parabolele evanghelice - punct de plecare

 
 
„Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare,
rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (Ioan 12,24).
 
Ideile care stau la baza marilor romane ale lui Feodor Mihailovici Dostoievski, aproape toate, pornesc de la parabolele evanghelice, pe care apoi le dezvoltă şi le descrie, păstrând în acelaşi timp acel caracter tainic şi inepuizabil. Despre ce parabole este vorba?
 
Crimă şi pedeapsă“ narează elemente dezvoltate pe marginea fragmentului foarte bogat în semnificaţii al „Învierii lui Lazăr“ (loan 11,1-45), pe care îl citeşte (în roman) Sonia Marmeladova lui Raskolnikov, anticipând viitoarea metanoie şi „înviere din morţi“ a acestuia. Romanul „Idiotul“ dezvoltă pilda copilului, model al desăvârşirii, precum şi imaginea paradisului cu care este indisolubil legată, după cum sfântul evanghelist consemnează cuvintele mântuitorului: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Matei 18,3). Romanul „Demonii“ e centrat pe episodul evanghelic al „demonizaţilor din ţinutul Gadarenilor“ (Luca 8,32-37), care îi apare şi ca motto. „Fraţii Karamazov“ este întemeiat pe pilda „bobului de grâu care moare pentru a aduce roadă multă“ (Ioan 12,24), dar şi pe simbolistica împărăţiei cerurilor, a cărei imagine este în acest caz comunitatea copiilor, care-l are în centru pe monahul Alioşa Karamazov. După cum observă părintele Paulin Lecca, Dostoievski nu face în romanele sale o erminie [tâlcuire] obişnuită a acestor parabole evanghelice, ci mai degrabă încearcă să pătrundă în duhul lor până în zonele accesibile minţii umane, după care descrie această experienţă charismatică într-un limbaj cu valenţe simbolice, în care pot surveni fragmentar chiar şi alte parabole sau motive biblice. Acest tip de gnoseologie, definitoriu – am putea spune – pentru Dostoievski, este fixat prin folosirea mijloacelor descriptive ale unei arte iconice dinamice. Nastasia Filippovna („Idiotul“) poate reprezenta în plan simbolic sufletul, la ori-gine frumos şi duhovnicesc, care a căzut în robia diavolului, simbolizat de Totki, dar mai ales de Rogojin, care, în pofida păcatului, îl caută şi-l cheamă pe mântuitorul său. Atunci Cristos, simbolizat de prinţul Mâşkin, se pogoară la suflet ca să-l elibereze din această robie. Această eliberare înseamnă unirea tainică a omului cu Dumnezeu. Dar, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu sufletul omului, deşi îşi doreşte în principiu unirea cu Cristos, preferă în mod paradoxal plăcerea şi iubirea trupească. Aşa va proceda şi sufletul-Nastasia, preferându-l pe Rogojin în locul lui Mâşkin, adică seducţia fantasmei demonice în locul unei iubiri transfiguratoare, pe care s-o primească şi s-o păstreze în mod liber prin unirea – nunta cu mântuitorul: „Pentru câteva secunde m-am simţit invadat de o fericire extraordinară, care nu poate fi trăită în circumstanţe normale“. Dostoievski, bolnav fiind de epilepsie temporală, afirma: „Sunteţi cu toţii sănătoşi, dar nu aveţi nici cea mai vagă idee ce fericire trăim noi, epilepticii, cu o secundă înaintea unei crize. Nu ştiu dacă această fericire durează secunde, ore sau luni, dar, credeţi-mă, nu aş schimba-o pentru toate plăcerile lumii“. Această formă extatică de epilepsie o are prinţul Mâşkin.
 
Dostoievski descoperă cultura Duhului Sfânt, împărtăşită prin Sfinţii Părinţi ai căror urmaşi sunt stareţii (părinţii duhovniceşti) iconizaţi în stareţul Zosima („Fraţii Karamazov“).
 
Da. Opera sa se naşte şi creşte în atmosfera duhovnicească a mişcării filocalice din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, când apar şi primele ediţii ale „Filocaliei“ în limba slavonă. Aceasta va avea ecou în cercurile intelectuale slavofile, mai ales asupra lui Dostoievski. Părintele Zosima este cel care, în mijocul unei lumi desfigurate de păcat şi pline de durere, afirmă că viaţa este o bucurie şi că lumea este un rai. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază pe iubire, prin care omul poate pătrunde în esenţa lucrurilor, în care mintea noastră nu poate să pătrundă. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă puterea harului dumnezeiesc.
 
Întâlnirea cu Cristos se menţine prin rugăciune şi prin iubire smerită. Stareţul Zosima spune că suntem plante ale căror seminţe Dumnezeu le-a luat din altă lume şi le-a sădit aici, în grădina aceasta a lui, în care suntem noi şi trăim. Când inima omului rupe contactul cu cealaltă lume din care noi venim apar toate anomaliile, inclusiv durerea şi moartea. Dar când prin practicarea virtuţilor se deschid ochii noştri lăuntrici, atunci toate se fac clare, toate capătă un sens, o frumuseţe.
 
Stareţul Zosima arată că există o lume a lui Dumnezeu, o lume a frumosului şi a binelui, pe care reuşim să o întrezărim pe pământ, şi există o lume a păcatului, care este opera diavolului în colaborare cu voinţa cea rea a omului. Pe această din urmă lume nu o acceptă Ivan Karamazov. El spune că nu acceptă lumea lui Dumnezeu deşi în El crede. „Eu îl accept pe Dumnezeu. Şi nu-l accept doar printr-o simplă bucurie ci, mai mult, accept şi înţelepciunea lui şi scopul lui care ne sunt cu totul necunoscute. Cred într-o ordine, în sensul vieţii, cred într-o veşnică armonie, în care se zice că ne vom contopi cu toţii [...] Şi totuşi, închipuieşte-ţi că la urma urmelor eu nu accept această lume a lui Dumnezeu. Cu toate că îmi dau seama de existenţa ei, eu totuşi nu o admit nicidecum“ („Fraţii Karamazov”). Stareţul Zosima îi arată scăparea prin iubire: „Iubiţi toată zidirea lui Dumnezeu, atât în întregul ei, cât şi în fiecare firicel de nisip. Iubiţi orice frunzuliţă, orice rază divină. Iubiţi dobitoacele, iubiţi plantele, iubiţi orice lucru. De vei iubi orice lucru, vei pricepe şi taina dumnezeiască ce se află în lucruri“. Stareţul ne povăţuieşte: „Dragostea trebuie să ştim cum să o dobândim, căci ea cu anevoie se câştigă, se cumpără cu preţ scump, cu o muncă îndelungată şi după o lungă durată de practică zilnică, pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă întâmplătoare, ci pentru totdeauna. Căci aşa, întâmplător, oricine poate iubi, chiar şi un răufăcător“.

 
(sursă:http://ziarullumina.ro/interviu/dialogul-lui-dostoievski-cu-dumnezeu).
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu