Conciliul Vatican al II-lea
Introducere
O introducere în acest volum, care trebuie să ajute la înţelegerea acestor texte, trebuie încercat, în primul rând (I), o trecere în revistă a ceea ce este de fapt şi în general un conciliu potrivit înţelegerii credinţei catolice. Apoi (II) se poate spune câteva lucruri strict în legătură cu însuşi Conciliul Vatican II, şi în sfârşit trebuie să se răspundă (III) la unele probleme privind înţelegerea textelor prezentate aici, de către Conciliu.
I
Un Conciliu poate fi înţeles, în general, potrivit cu înţelegerea credinţei catolice, doar din învăţătura Bisericii şi doar asupra activităţii Bisericii. În această privinţă, ne aflăm deja la prima problemă, privind Biserica şi mai ales la primele trei capitole, din această Constituţiei dogmatică. Aici, natura Bisericii este descrisă de însăşi Biserica, pe cât e posibil aceasta, privind caracterul de mister al Bisericii, în această privinţă vorbeşte capitolul trei, despre existenţa unui conciliu general al acestei Biserici.
Biserica este comunitatea care provine de la Isus Cristos (poporul lui Dumnezeu), care crede în Isus Cristos, iar la sfârşitul istoriei speră în reîntoarcerea şi în iubirea lui Dumnezeu, dată de Isus Cristos celor care îl acceptă. Această unitate cu Isus Cristos prin credinţă, speranţă şi iubire apărută în istorie, presupune o legătură indestructibilă între Dumnezeu şi omenire. Istoria omenirii continuă după Isus Cristos, deschizându-se într-o totală accepţiune existenţială, continuând să meargă pe tărâmul de îndurare şi milă al lui Dumnezeu biruitor şi istoric, şi nu altfel. După Isus Cristos nu poate veni o altă perioadă, în care să se distrugă şi să se învingă, ceea ce prin Isus Cristos a devenit evident, datorită credinţei, speranţei şi iubirii, şi anume: Dumnezeu a salvat omenirea în ciuda păcatelor şi a caracterului ei finit, prin comunicarea, împărtăşirea personală acestei lumi. Isus Cristos nu este o oarecare forţă şi putere, ci însuşi Stăpânul şi Domnul istoriei, el acceptă să intre umil şi neînsemnat în ea, de aceea, el ca Mântuitor nu mai poate apune în istorie, iar prezenţa sa mântuitoare rămâne invincibilă.
Această rămânere în istorie a lui Isus Cristos ca semn primordial (sacrament primordial) al comunicării lui Dumnezeu lumii, este dată tocmai în credinţă, speranţă şi iubire de către el, comunităţii care se încrede în el, care este semnul fundamental (sacramentul fundamental) al rămânerii în istorie a cărei mântuire este. Deoarece Cristos este stăpânul istoriei, a promis, prin puterea Duhului Sfânt acestei comunităţi credinţă, speranţă şi iubire şi un caracter indestructibil. Dacă comunitatea ar înceta, ar fi încă posibil ca Duhul Sfânt să acţionează imperceptibil la mântuire acesteia, însă existenţa istorică dată al acestui Duh Sfânt ar fi încetat tocmai în Isus Cristos, cel răstignit şi înviat. De aceea, Biserica în acest sens este măreţie „escatologică”, semn istoric, încât istoria lumii nu mai poate să se deplaseze în afara cadrului harului iertător al lui Dumnezeu (de aceea fără a pierde libertatea istorică şi imensitatea ei), care a făcut din iubirea sa nemărginită principiul iertător şi viaţa interioară al acestei istorii. Acum fac parte chiar din această Biserică, ca semn indestructibil istoric al victoriei escatologice, a harului conform cu înţelegerea Bisericii Catolice, şi o structură socială al acestei comunităţi de mântuire, prin care ea se construieşte din nou ca semn: în recunoaşterea lui Isus Cristos, în vestirea faptelor sale de mântuire, în actualizarea sărbătorii morţii sale, în speranţa făcută în mod concret şi în iubire. Primul şi ultimul purtător al acestei funcţii permanente ca semn al Bisericii este permanent unica şi întreaga Biserică, cu toţi membrii ei şi cu toate funcţiile ei. Dar tocmai această Biserică este structurată şi organizată social, în care aceste diferite misiuni şi funcţii le au purtătorii ei concreţi, prin care ei fac şi trebuie să facă, ceea ce semnul victorios a lui Dumnezeu face în adevăr şi iubire. Conform înţelegerii credinţei catolice, cel mai înalt călăuzitor colegial al acestor funcţii în Biserică este acolo unde ele se referă la unitatea Bisericii şi unitatea în misiune, cu totalitatea episcopilor, împreună cu papa şi sub conducerea papei, ca urmaş al lui Petru, primul din cei doisprezece apostoli, cu care Isus Cristos a format Biserica primară şi i-a încredinţat-o lui pentru păstorire. De aceea, oriunde şi oricând, acest for conducător, adică întregul episcopat al Bisericii şi întreaga Biserică menţionată, ia o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru realizarea ei în întreaga Biserică, fie prin da-ul ei, la credinţa şi ascultarea faţă de hotărârea cerută de adevărul, speranţa şi iubirea lui Cristos, fie printr-un nu, împotriva ei, Biserica în unitatea ei şi structura ei socială, şi Biserica ca semn istoric al lui Cristos, ca Domn Mântuitor ori răzbunător. Această decizie nu poate fi întocmai, deoarece ea pune Biserica în faţa unei dileme. De aceea, consensul Bisericii Catolice conferă funcţia cea mai înaltă în Biserică, „infailibilitatea”, pornind de la premisa că această funcţie în privinţa recunoaşterii credinţei în Cristos, ia o decizie şi vrea să ia o decizie în privinţa recunoaşterii ei. O atare decizie infailibilă de credinţă, care trebuie înţeleasă în totalitatea credinţei Bisericii lui Isus Cristos, iar din această totalitate ea trebuie să fie explicată, desigur păstrând mereu limita şi obscuritatea unei declaraţii de la umanitate, privind misterul incomprehensibil al lui Dumnezeu şi a iubirii sale faţă de noi; Biserica este continuu deschisă faţă de acest măreţ mister; ceea ce Biserica crede poate fi în principiu mai bine spus de spiritul nemărginit şi de adâncul inimii omeneşti. Biserica trebuie să rămână ea însăşi, ca un credincios care crede în Isus Cristos să răspundă ei simplu cu un simplu nu, dacă el nu vrea să rămână în afara adevărului lui Cristos, însă această decizie nu poate fi în cele din urmă o obligaţie. Deoarece un om, şi prin urmare şi comunitatea lui Cristos, care este formată din oameni, nu trăieşte şi nu poate trăi singur adeziunea ei de credinţă, acţiunea ei şi iubirea ei, ci mereu ca predecesor, dar aici şi acum trebuie să cunoască şi să cunoască situaţia corespunzătoare şi acţiunea, pentru aceasta şi Biserica poate să împartă învăţătura şi mărturia ei, care obligă persoana, cel puţin principial în conştiinţa sa, fără ai pretinde acea adeziune de credinţă care răspunde dogmei învăţate de Biserică.
Când noi facem abstracţie de celelalte metode, care nu sunt momentan dezbătute aici, şi în care forul conducător al Bisericii respectă misiunea lui în Biserică şi pentru ea, astfel se înţelege din cele spus până acum această misiune, pe care acest for conducător o are în Biserică. Când întregul episcopat se reuneşte, avându-l în frunte pe papa şi sub conducerea lui, într-un loc stabilit şi astfel într-un act colegial se consultă şi iau decizii, cu această ocazie episcopii nu sunt numai sfătuitorii papei, ci ei acţionează ca membrii ai întregului episcopat, cu drept de a decide, atunci noi avem, ceea ce potrivit Bisericii Catolice este un Conciliu ecumenic al Bisericii Catolice. Se numeşte ecumenic nu pentru că este vorba despre o reuniune a întregii Bisericii catolice şi a comunităţilor, ceva asemănător cu adunarea internaţională de la Geneva, ci pentru că este vorba despre o reuniune a episcopilor Bisericii catolice din întreaga lume(ecumenism). Pentru aceasta nu este necesar ca toţi episcopii să fie reuniţi la locul unde are loc acest Conciliu; este suficient să fie atâţi de mulţi prezenţi, pentru ca totalitatea episcopatului să poată fi reprezentată de cei prezenţi. Regulamentul interior depinde de circumstanţele istorice, în care episcopii acestui colegiu local reunit se sfătuiesc şi hotărăsc, însă există şi dreptul uman la modificări, iar la ultimul conciliul însuşi papa a decis acest lucru. Desigur este imaginabil ca din natura Bisericii, o mică adunare de episcopi se sfătuiesc şi hotărăsc, care nu poate fi încă considerată o reprezentanţă clară a întreg episcopatului, împreună cu papa şi sub conducerea acestuia. Când rezoluţia unei astfel de adunări este cu adevărat acceptată expres ori în tăcere de întregul episcopat şi recunoscută de întreaga Biserică, ca obligatorie, apoi faptic se face acelaşi lucru, cum se petrece la un conciliu ecumenic, cu natura sa transpusă. Dat fiindcă, pentru noi este o problemă secundară, la care nu vom răspunde aici, căci toate cele 21 de concilii ecumenice, dacă stăm să le numărăm, au fost în decursul istoriei la fel ori dacă adunările episcopale particulare au obţinut în cazuri particulare, în categorie restrânsă, ulterior în deciziile lor aceeaşi valoare ca şi conciliul ecumenic, ca şi la Conciliul Vatican I şi la Conciliul Vatican II, care fără îndoială au avut caracterul unui conciliu cu adevărat ecumenic.
De vreme ce, Biserica nu este numai purtătoarea credinţei lui Cristos, ci şi speranţă şi iubire, deci şi misiunea slujirii lui Dumnezeu, a dreptăţii divine şi a responsabilităţii Bisericii faţă de lume. Sfera misiunii conciliului nu este îngrădită încă de al început în datoria învăţăturii drepte şi delimitată faţă de erori, ci principial poate să cuprindă în întregime şi alte misiuni la fel de importante: orânduirea Sfintei Liturghii, a vieţii Bisericii prin statut, pentru acţiunea concretă a Bisericii într-o anumită perioadă etc., se presupune că toate aceste misiuni se referă într-o oarecare măsură Bisericii, ca una şi indivizibilă. Deja de aici se poate arăta că un conciliu nu poate lua doar o decizie de învăţare, ci poate să reglementeze normele vieţii liturgice şi sociale ale Bisericii, deoarece Biserica nu este numai o comunitate didactico-teoretică, ci o comunitate de acţiune în speranţă şi în iubire, iar ea poate să dea indicaţii şi îndrumări pentru viaţa Bisericii şi pentru membrii ei, într-o situaţie istorică concretă şi pentru lume, de asemenea se presupune că aceste indicaţii şi îndemnuri sunt originare din spiritul Evangheliei şi cu ajutorul Duhului Bisericii.
Deoarece întregul episcopat în acţiune sa, nu este dat numai în Biserică, ci şi pentru Biserică în momentul când el se reuneşte la un conciliu, deoarece pe mai departe acţiunea întregului episcopat, nu trebuie să fie identificată cu Biserica, ca indivizibilă şi cu viaţa ei, ca desăvârşită, fără a aduce prejudicii, pur şi simplu, funcţiei de conducere în Biserică, ci unicului şi întregului popor al lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos trăieşte sub acţiunea Duhului Sfânt, în toţi membrii săi, acţionează şi suferă, crede, speră şi iubeşte, aşadar această Biserică indivizibilă, chiar dacă ea este permanent ierarhic concepută , iar sprijinul Duhului Sfânt este promis, astfel că importanţa unui conciliu nu trebuie să fie supraapreciată. Este absolut posibil şi istoric confirmabil că există o acţiune a lui Dumnezeu în Biserică, care nu are loc într-un conciliu, şi totuşi ele sunt importante pentru Biserică şi mântuirea omului decât un conciliu. Din natura problemei până în prezent va fi aşa, încât acţiunea unui conciliu rămâne mereu fundamental dependentă de ascultarea oamenilor de Biserică, vizavi de acţiune Duhului Sfânt, care are loc în afara unui conciliu.
II
Dacă acum trebuie să se spună câteva chestiuni legate de însăşi Conciliu Vatican II, deci, aici nu este vorba despre cursul evenimentelor private ale acestui Conciliului. Acestea sunt notate pe scurt şi într-o ordine cronologică. Mai mult aici este vorba despre unele trăsături ale conciliului, la care trebuie să fim atenţi, care nu pot fi suficient de clar atinse nici prin schiţa cronologică a desfăşurării conciliului, nici prin introducerile textelor conciliare.
Cum de fapt s-a şi spus, la Conciliul Vatican II este vorba despre un conciliu a Bisericii catolice, în acest înţeles, deci un conciliu ecumenic şi nu despre o adunare de diferiţi reprezentanţi, în profesiunea de credinţă, în organizare şi Sfânta Liturghie a Bisericilor separate şi a comunităţilor bisericeşti. Aceasta a fost încă de la început, cât se poate de evident pentru acest conciliu. Scopul acestui conciliu a fost unul ecumenic, aceasta semnifică că se voia un conciliu a Bisericii catolice, în cadrul posibilităţilor unui atare conciliu şi să servească pentru moment unităţii tuturor creştinilor, într-o singură Biserică, însă el se numeşte conciliu ecumenice în înţelesul celor spuse mai sus. Favorabilul fapt nu schimbă nimic prea mult, el este un semn al propunerii unui scop ecumenic al conciliului, pentru că foarte mulţi „observatori” din diferite Biserici creştine şi comunităţi bisericeşti au participat şi au putut fi prezenţi la dezbaterile conciliului. O dată cu intrarea lor, li s-au încredinţat şi consfătuirile, astfel au putut experimenta tot ce se petrece în cadrul conciliului. Aceşti observatori erau într-adevăr observatori. Ei aveau printre circumstanţe şi o influenţă asupra cursului şi asupra rezultatului consfătuirilor, mai ales prin secretariatul pentru unitatea creştinilor sub conducerea cardinalului Bea, însă ei nu aveau influenţă asupra multor părinţi conciliari, însă aveau influenţă asupra conciliului. La conciliu ei nu aveau nici sediu şi nici drept de vot. Ei ascultau, decideau dar nu într-un sens legal. Conciliul voia să fie şi a fost un conciliu a Bisericii catolice.
Acest conciliu a fost cel de al doilea Conciliu Vatican. Predecesorul să a fost desigur Conciliu Vatican I, 1869/ 70. Această evidenţiere nu este lipsită de importanţă. Conciliul Vatican I a fost Conciliul, care pe lângă alte probleme, a definit primatul juridic al papei şi „infailibilitatea sa”; care se manifestă atunci când el ca învăţător suprem a Bisericii, întrebuinţează înalta sa autoritate de învăţare, atunci când explică un adevăr revelat al lui Dumnezeu sprijinindu-se pe întreaga Biserică cu asentimentul absolut al credinţei. Desigur după Conciliul Vatican I, Biserica a dat ocazie lumii să creadă că papei îi revine aceeaşi autoritate de conducere şi învăţare, acest Conciliu Vatican I, prin definiţia primatului jurisdicţional al papei şi a „infailibilităţii” a făcut inutil un alt conciliu, un conciliu desfiinţează practic acest conciliu pentru că de atunci aceasta în conştiinţa credinţei catolice nu mai poate fi pus la îndoială. După Conciliul Vatican I, nimeni nu a contestat teoretic ceea ce s-a consemnat expres în Dreptul canonic a Bisericii 1917, precum că la un Conciliu, atunci când se reunesc cu consimţământul papei, în orice privinţă i se cuvine marea şi deplina putere în Biserică. Însă se poate avea impresia de parcă Biserica, după Conciliu Vatican I nu mai avea nici un motiv să facă uz de această posibilitate a Conciliului; pur şi simplu este vorba doar de Suveranul Pontif. Realmente Conciliul Vatican II, de altfel şi singurul, este de mare însemnătate. Încă o dată iese la lumină faptul că principiul colegial şi sinodal, în structura Bisericii nu este numai teoretic suprimat, dar şi practic este încă valabil, totuşi pe de altă parte intră mai clar în aspect, formă, apariţie. Se arată că papa, fără a fi în detrimentul dreptului primat al său, nu trebuie să fie identificat cu Biserica ori cu puterea sa. Aceasta s-a remarcat pe deplin între aceste două concilii. Să fie doar amintit că Pius al XII-lea, înainte de apariţia sa în faţa catedralei, din anul 1950, singurul care a urmat între aceste două concilii, a cerut părerea întregului episcopat. Însă realitatea Conciliului Vatican II face acest principiu colegial şi sinodal, importanţa întregului episcopat şi prin aceasta Biserica particulară a unei Biserici în lume şi în practică, mult mai clară şi mai eficientă, după cel de al doilea Conciliu Vatican când a fost cazul, se putea avea uşoara impresie, chiar dacă dogmatic era incorect că întreaga autoritate în Biserică ar fi astfel concentrată doar în persoana papei, iar episcopii s-ar numai funcţionari papei, care trebuie să îndeplinească poruncile care pornesc din vârful Bisericii către baza ei. Unica realitate este pentru practica Bisericii o corectare foarte importantă a neînţelegerii, care cel puţin putea foarte bine să se răsfrângă în practica curiei romane. Desigur se ajunge la aceea că această relaţie vie dintre primat şi episcopat se impune şi pe viitor , iar în exteriorul unui conciliu se pune mai departe în practică. Organizarea unui conciliu episcopal, prin Paul al VI-lea, care trebuia să aibă loc regulat, este un semn că o astfel de voinţă se află în conducerea de sus a Bisericii.Ca acest consiliu episcopal să reprezinte într-adevăr întreaga Biserică cu privire la temele de care el trebuie să se ocupe şi cu privire la o funcţie, nu numai consultativă dar şi decisivă, care se dezvoltă în continuare, iar formare acestui consiliu episcopal se realizează numai atunci când el poate practic să devină, ceea ce de fapt înseamnă un conciliu reunit la intervale de timp regulate, pe care l-a încercate Conciliul ecumenic din Konstanz (1414-1418), dar fără rezultat. Numai realitatea acestui conciliu, după Conciliu Vatican I este în sine un rezultat bisericesc şi istorico-bisericesc extraordinar de important.
Acest Conciliu se poate formula astfel, că a fost un Conciliu liber şi cu un dialog adevărat, şi în acelaşi timp un Conciliu pe temelia vechii şi durabilei credinţe catolice. Acest lucru este de la sine înţeles. Această constatare este semnificativă, pentru că în interiorul şi în exteriorul Bisericii Catolice, în timpul Conciliului exista suficientă lume care credea că la acest Conciliu totul şi orice chestiune este pus în discuţie; chiar şi adevărurile de credinţă definite ale Bisericii ar fi putut găsi nu numai într-o privire de ansamblu a credinţei catolice, o înţelegere profundă şi nuanţată, dar în orice caz dacă circumstanţele sunt desfiinţate, Conciliu ar fi un parlament în care să fie discutat orice problemă. Cu siguranţă aceasta nu a fost astfel. Chiar definiţia papei menţionată mai sus din 1950, privind ridicare Sfintei Fecioare Maria, cu trupul şi sufletul la cer, a fost repetată în capitolul VIII a Constituţiei Bisericii. La Conciliu nu a existat nici un grup şi nici o minoritate care să pună în discuţie o definiţie dogmatică a Bisericii. Fireşte, nu numai cu privire la configuraţia Liturghiei, practica îngrijirii sufletului şi dreptul uman al Bisericii la schimbare, dar şi cu privire la problemele teologice, au existat divergenţe de opinii, discuţii vehemente chiar şi rezoluţii de învăţământ, chiar dacă unele din noile definiţii erau absolut nereformabile. De exemplu a fost predat într-un mod foarte autoritar sacramentalitatea sfinţirii episcopului, care în evul mediu a fost pe deplin controversat, astfel că de acum înainte nu mai este posibilă nici o divergenţă de opinie serioasă în Biserică. Atare hotărâri instructiv dogmatice s-au referit la o clarificare şi la evoluţia învăţăturii tradiţionale în Biserică, iar cu sine nu s-a adus nici o desfiinţare a nici unei dogme existente până acum. Aceasta nici nu exclude, dar nici nu include, că o astfel de dezvoltare poate să fie de însemnătate considerabilă, pentru practica vieţii creştine. Când, de exemplu diaconatul ca parte a sacramentului de sfinţire a devenit clar, să sperăm că în Biserică devine iar o realitate practică, ori când înţelegerea deplină a familiei creştine alcătuită de unele unilateralităţi, purificate prin Conciliu, atunci o astfel de dezvoltare are pentru viaţa creştină şi Biserică o mare valoare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru multe alte probleme, pe care nu le putem enumera în mod special şi exhaustiv, ca de exemplu: locul laicilor în Biserică, raportul persoanelor consacrate la întreaga viaţă a creştinilor şi a Bisericii, raportul Bisericii la autonomia sferelor bunurilor materiale şi la sfera vieţii, relaţia creştinilor la o adevărată libertate a religiei, despre poporul iudeu şi multe altele. Mereu există probleme teologice şi dogmatice, însă s-a obţinut o delimitare clară a eventualelor greşeli de până cum în Biserică. Totuşi aici este vorba despre viaţa istorică a lui Isus Cristos şi a unei revelaţii permanente a lui Isus Cristos, precum şi despre vechea credinţă a Bisericii. Aflându-ne în această zonă indiscutabilă a credinţei creştine şi catolice, cu adevărat conciliul a fost pe deplin un conciliu liber şi deschis pentru dialog. Nu se contestă că o anumită grupare de teologi romani erau deja în curs de pregătire a conciliului, conciliu nu ar fi putut face practic nimic, când schiţele decretelor conciliului prelucrate sub îndrumarea papei în perioada preconciliară şi aplaudate, la o discuţie mai lungă şi într-o oarecare măsură la divergenţele concrete şi considerabile de opinie, nu ar mai fi fost posibile. De fapt Conciliul, încă de la primele perioade de discuţii şi până la final, a combătut temeinic această opinie. Într-adevăr s-a discutat liber şi deschis fără echivoc iar conciliul a ajuns astfel la hotărâri, rezoluţii, care înainte de conciliu nu erau terminate şi totuşi sub aceste circumstanţe, împrejurări nu erau de prevăzut. Libertatea în formarea opiniilor era chiar foarte mare (dacă ea nu pune în discuţie substanţa dogmatică de până acum), căci evenimentul istorico-spiritual era văzut de oameni, încât Conciliul a ajuns până la indiscutabila dogmă de până acum, nu în afara rezoluţiilor dreptului bisericesc, ci la declaraţii teologice, fără să voteze minorităţile în stilul unui parlament lumesc sau să încheie compromisuri, care lasă problema aşa cum a fost. Când se ştie cât de greu este astăzi pentru o teologie să ajungă la declaraţia total unitară şi imperioasă într-un conciliu teologic (ca în Consiliul Bisericilor universale), apoi faptul că conciliul ajunge la astfel de declaraţii în discuţii libere, va trebui să fie ţinut ca normal, ci au dreptul aici să vadă stăpânirea Duhului Bisericii. Fireşte aceste declaraţii s-au realizat în parte pe calea unui compromis, în parte prin aceea că unele, însă nu probleme teologice neînsemnate, fără importanţă, peste care nu se putea cădea de acord, a lăsa deschis, formulările alese, care puteau să fie indicate, arătate diferit de grupurile private şi tendinţele conciliului, însă nu este adevărat că toate aceste declaraţii teologice ale Conciliului sunt numai formulări care lasă totul aşa cum a fost. Când de exemplul (un exemplu mic şi nesemnificativ) la conciliu se spune că în cadrul sacramentului pocăinţei este şi o împăcare a păcătosului cu Biserica nu numai cu Dumnezeu, prin aceasta se defineşte o învăţătură complet obligatorie, care înainte nu a stat complet în afara acelor controverse. Analog este valabil, nu din foarte puţine puncte de vedere, şi la Constituţia Dogmatică despre revelaţia divină. Propriile introduceri la Constituţii, Decrete şi Declaraţii îşi dau osteneala în acest volum să atragă atenţia asupra acestor puncte. Aşadar conciliul a dovedit că în Biserică există o liberă formare de opinii, care izbuteşte, reuşeşte unitatea şi rezultatele, care în contradicţie serioasă conduc pe toţi la o declaraţie complet obligatorie.
În legătură cu intervenţiile din partea papei, mai este ceva de spus, el a modificat unele schiţe de texte conciliare. În primul rând e de spus că aceste schimbări, care mai mult sau mai puţin aveau la origine influenţa directă sau indirectă a papei, a fost primită de părinţii conciliari, prin urmare declaraţiile aparţin în totalitate Conciliului şi nu sunt doar ale papei, fără ca părinţii conciliari să fi fost obligatoriu prezenţi decât la o acceptare, primire nici de la primatul de învăţător al papei, deoarece părinţii concilari în cadrul conciliului sunt egali cu papa, sunt împreună judecători asupra problemelor de credinţă şi nu doar sfătuitori sau ascultători supuşi. Că părinţii conciliari erau conştienţi de funcţia lor o artă exemplul următor: o schiţă a Decretului privind misiunile recomandată cu insistenţă de către papa însuşi, a fost refuzat de către părinţii conciliari. În afară de aceasta se spune că papa, ca primat al Bisericii şi ca membru al conciliului, la fel ca oricare episcop are dreptul – chiar dacă el este supremul şi definitoriul membru al conciului, are aceleaşi drepturi ca oricare episcop, să aducă atare propuneri de schimbare. Dacă conciliul ar fi respins aceste principale propuneri de schimbare, aceasta înseamnă că ceilalţi episcopii din conciliu şi papa ar fi insistat asupra lor, atunci restul de episcopi nu ar fi putut învinge cu majoritatea de voturi, pe papă, căci din natura conciliului, fără asentimentul papei este imposibilă încheierea unui conciliu. Însă papa singur ar putea face decizia sa, o decizie valabilă, care pe episcopi îi obligă separat, însă el nu ar putea totuşi să facă aceste decizii ale sale, ca decizii ale conciliului. Puţin cam abstractă şi ireală această putere, chiar dacă la conciliu nu s-a concretizat. Însă este necesar să se indice că prin înţelesul şi importanţa acestor intervenţii ale papei au fost corect preţuite. Ele nu anulează libertatea conciliului. În continuare trebuie indicate că asemenea propuneri de schimbare venite din partea papei Paul al VI-lea, nu numai conciliului i-a fost prezentat libertatea de decizie, ci şi în comisia conciliară autorizată a fost discutată chestiunea şi supusă la vot. Cu privire la Constituţia dogmatică despre Biserică şi la Constituţia dogmatică privind revelaţia divină nu a fost întocmai aşa, încât toate aceste propuneri de modificare au fost acceptate şi astfel sa ajuns la un text definitiv. Unele au fost respinse sau modificate nesemnificativ, iar papa a acceptat în întregime modificările la propunerile făcute de el. La Declaraţia privind libertatea religiei şi la Declaraţia privind religiile necreştine s-a dorit poate – în parte din cauza circumstanţelor tehnice ale configuraţie textului; dar aceste schimbări, la o examinare superficială, el nu sunt de o însemnătate considerabilă. Acelaşi lucru este valabil şi la schimbările Decretului despre ecumenism, care a fost interpretată de necatolici ca contravenţie împotriva ecumenismului. Dacă modul priceput al papei în astfel de intervenţii la conciliu a fost pe placul părinţilor conciliari, aceasta este o altă chestiune. Pentru partea obiectivă a conţinutului Decretelor conciliului nu este de importanţă majoră. În orice caz se poate spune că Ioan al XXIII-lea, ca şi Paul al VI-lea au fost considerabil mai atenţi şi mai exacţi decât Pius al IX-lea la Conciliul Vatican I, să lase libertatea conciliului şi propria ei iniţiativă intactă. Aceasta este importantă şi pentru alcătuirea importantelor comisii conciliare, pentru extraordinara configuraţie a textelor conciliare. Preşedinţii şi o treime din membrii ei au fost numiţi de către papă; dar, deoarece hotărârile comisiilor trebuiau să fie acceptate de comisie, cu o majoritate de 2/3, iar membrii aleşi de către papă, şi nu de conciliu, nu aparţineau doar unei direcţii anume stabilite (foarte diferit de Conciliul Vatican I) desigur nu se poate spune că deciziile acestor comisii, ai căror membrii de două treimi erau aleşi de către conciliu, înainte erau conduşi de către papă, cu atât mai mult cu cât cardinalii numiţi de către papă, ca preşedinţi ai acestor comisii, administrau funcţia lor în general cu rezervă. Amănuntele privind propunerile de modificare ale papei la schiţele textelor sunt menţionate în prefaţa individuală a fiecărui Decret.
În această legătură poate ar trebui să atingem o altă problemă; problema participării sau a neparticipării laicilor la conciliu. Mai întâi trebuie să spunem, în toată luciditatea că din motive de claritate dogmatică, din natura Bisericii conform înţelegerii catolice, forul întregului episcopat împreună cu papa şi sub conducerea papei este decisiv la conciliu – altminteri nimeni. Însă când şi în măsura, în care altora decât episcopilor, le este acordat sau poate să le fie acordat, nu numai dreptul de a decide (cum o arată faptul că le-a fost acordat un atare drept la conciliu anumitor superiori din ordine de călugări preoţi, care nu erau episcopi), astfel,o asemenea coparticipare a clericilor fără ordinaţii episcopale la deciziile conciliului însă nu drept inalienabil acordat acestor clerici fără ordinaţii episcopale. Practic acesta arată că teologii în calitate de consilieri (Periti) au avut o influenţă factice foarte considerabilă la desfăşurarea conciliului şi la hotărârile sale, consilierii erau membrii conciliului, însă nu cu drept de vot.
Fireşte o altă problemă e dacă şi în ce măsură un conciliu al episcopilor şi al papei, din motive de informaţie obiectivă, din respect în faţa ştiinţei teologice pastorale etc., de experienţă umană şi de reală influenţă în Biserică n-ar putea şi nu ar trebui să acorde, chiar şi clericilor fără ordinaţii episcopale o astfel de coparticipaţie la conciliu. Însă trebuie chibzuit când această problemă se pune din natura posibilă a Bisericii, pentru ca conciliul prin cei 2500 de episcopi, care au aparţinut în mod necesar conciliului, reprezintă o corporaţie care nu doreşte să se lărgească cu uşurinţă, nu trebuie să devină incapabilă de acţiune. Nu trebuie să-i imaginăm pe aceşti episcopi complet izolaţi de restul Bisericii; ei nu erau însoţiţi doar de teologii lor şi nu acordau doar acestora o reală influenţă. Ei aveau în permanenţă, cu toate excepţiile admisibile un real contact cu ceilalţi membrii ai conciliului, astfel că văzut per ansamblu, cu greu este imaginabil că conciliul ar fi decurs în alt mod, dacă ar fi existat alte drepturi de vot. În acest cadru trebuie văzută şi neparticiparea laicilor la conciliu. De fapt pe parcursul conciliului există câţiva laici (bărbaţi şi femei), care au fost admişi propriu-zis la şedinţele conciliului ca auditori sau ei exercitau cu adevărat o funcţie întrucâtva consultativă – în primul rând la pregătirea Constituţiei pastorale privind Biserica în lumea contemporană. Obiectiv privi aceasta nu schimbă cu nimic faptul că laicii numiţi la conciliu nu au participat şi colaborat nemijlocit cu adevărat. Şi apoi nu se poate spune că puţinii laici admişi erau ei înşişi o reprezentanţă formată de jos, din Biserica poporului. Aceasta este de regretat: dar trebuie totuşi spus, să nu se creadă că într-adevăr conciliul ar fi decurs altfel, în condiţiile date în Biserică, dacă la conciliu ar fi participat şi laici cu drept de vot ori într-o proporţie consultativă mai mare. Dacă aceasta ar fi putut fi realizată altfel în cadrul posibilităţilor indicate într-un conciliu de mai târziu, practic ar fi devenit foarte important, este o altă problemă, care nu poate fi dezbătută aici. Dacă se critică chiar şi din cercurile laicilor că întreaga lume a fost instruită privind desfăşurarea conciliului, deci şi laicii, ca să zicem aşa părerea a fost menţinută chiar şi printre episcopi în diferenţele de opinie, ca să se facă abstracţie de o critică frivolă sau din lipsă de judecată din natura Bisericii. Biserica nu este o organizaţie clericală. Deja papa Pius al XII-lea a criticat lipsa unei opinii deschise în Biserică, considerând-o o greşeală, boală şi slăbiciune. Opinia deschisă este posibilă doar prin informaţie.
Acest conciliu a fost un conciliu al Bisericii despre Biserică. Să se vadă aceasta trebuie să se cuprindă numai temele conciliul şi să fie ordonate ingenios. Tocmai pentru a păstra libertatea ei, conciliul prin Ioan al XXIII-lea nu a fost plănuit sistematic tematica sa. Se voia a fi un conciliu pastoral îndeplinit, în care Biserica a pus toate problemele ei, ea însăşi şi lumea au fost aduse la situaţia contemporană. Dar în afară de aceasta, înainte de conciliu nu a fost stabilit un itinerariu stabil. Acest lucru este evident din cauza numeroaselor schiţe preconciliare (peste 70) pentru decretele conciliului, care se refere aproximativ la tot, cu ce Biserica poate să se îndeletnicească în genere. Nu trebuie să se nege faptul că alegerea din această tematică mai are o anumită întâmplare , care în cele 16 documente factice acceptate şi unele rămase, unele ar fi putut lipsi pe când altele la fel de importante sau chiar mai importante ar fi putut fi dezbătute. Dar când se parcurg Constituţiile, Decretele şi Declaraţiile factice decisive şi ordonate ingenios, se potriveşte cu exactitate unităţii, pe care acest conciliu al Bisericii îl face la un conciliu privind Biserica. De aceea este foarte util să se facă pe deplin clară această unitate devenită factice a textelor conciliare, ca să se aducă o singură sistematizare în aceste texte,chiar dacă nu o sistematizare constrânsă, adică descoperită şi pusă în ele. Se poate spune că în conciliu sa tratat:
1) natura principială a Bisericii, în Constituţia dogmatică despre Biserică;
2) viaţa internă a Bisericii;
a) misiunea de mântuire a ei, în Constituţia despre liturgie;b) funcţia ei de conducere, în Decretul privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică;
c) funcţia de a învăţa, în Constituţia dogmatică despre revelaţia divină (cu îndeplinirea Sfintei Scripturi, tradiţia şi funcţia de a învăţa) şi în Declaraţia privind educaţia creştină;d) situaţiile ei, în Decretul privind preoţii, slujirea lor şi viaţa lor, de asemenea şi despre formarea lor, în Decretul privind reînnoirea vieţii călugăreşti şi în Decretul despre apostolatul laic;
3) misiunea Bisericii în afara ei;
a) relaţia ei cu creştinătatea necatolică, în Decretul despre ecumenism şi în Decretul despre Bisericile orientale catolice;b) raportul cu necreştinii, în Declaraţia privind religiile necreştine (în primul rând despre iudei) şi în Decretul privind activitatea misionară a Bisericii;
c) raportul ei la situaţia contemporană a lumii profane în general, în Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană şi în Decretul privind mijloacele de comunicare moderne;
d) raportul pluralismului prezent, privind concepţia asupra lumii, mai ales în Declaraţia privind libertatea religioasă.
Desigur aceste 16 texte conciliare ar fi putut fi ordonate sistematic în alt mod, iar unele Decrete ar fi putut apărea într-o altă metodică şi în acelaşi timp în altă organizare. Însă o altă structurare ar fi desigur îndreptăţit judecată, pentru că Conciliul Vatican II era un conciliu despre Biserică. Această tematică nu trebuie să fie privită nici ca normală, nici nu trebuie să fie învinovăţită de întorsătură, turnură introvertită a Bisericii asupra ei înşişi. Ultimele şi decisivele probleme de actualitate, au într-atât o importanţă religioasă, încât pot să fie tema unui conciliu, negreşit se referă nu la Biserică decât astfel; acestea sunt vechile şi radicalele probleme despre Dumnezeu, despre Isus Cristos, despre ultimul înţeles al istoriei şi al vieţii, despre moarte şi responsabilitatea omului în faţa lui Dumnezeu, despre iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. De aici este văzută explicit tematica conciliului şi este măsurată, la cele din urmă măsuri, aceasta înseamnă Biserica, o temă de rangul doi. Dar dacă noi înşine facem abstracţie că unele probleme, ca reînnoirea Liturghiei ori însufleţirea principiilor sinodale şi colegiale în Biserică au fost abandonate pur şi simplu, necondiţionat prin dezvoltarea istorico-bisericească, deci nu trebuie să se învinovăţească tematica conciliului de o introversiune neactuală a Bisericii în ea însăşi. Desigur nu de aceea, pentru că Biserica a spus din interiorul acestei tematici multe lucruri şi important, privind problemele arzătoare contemporane, ca de exemplu demnitatea omului, despre dreptul fundamental, despre libertate, despre ateismul de azi etc., ci pentru că ocupându-se de această temă ecleziologică, Biserica nu a voit altceva decât să reflecteze cum poate ea să slujească lui Dumnezeu, omului, lumii şi istoriei sale, dând mărturie despre Isus Cristos şi despre Evanghelia sa răscumpărătoare, deci prin această tematică conciliară a voit să fie acum gata, încât Biserica să-şi pună ultimele probleme ale omului privind mântuirea sa în Dumnezeu şi despre respectul lui Dumnezeu.
Conciliul a fost un conciliul pastoral. Încă de la început a fost înţeles astfel de papa Ioan al XXIII-lea, chiar şi conciliul a înţeles la fel. Se voia să fie un conciliu al grijii pentru Biserică şi al omului. Încă de aici se înţelege că conciliul a evitat stilul celorlalte concilii, inclusiv Conciliului Vatican I, să respingă în forma anatemelor greşelile moderne, pentru că face mereu impresia nerespingerii greşelii, ci să se condamnă pe cel care le-a săvârşit. Prin aceasta nu s-a dat, pentru că conciliul un a acceptat de asemenea teologicele greşeli din sfera dogmaticii şi a teologiei morale. Înţelesul pastoral al conciliului este legat în interiorul său de intenţia didactico – instructivă. Papa Ioan al XXIII-lea a redus expres în atenţie că natura Bisericii este ea însăşi pastorală, iar Constituţia pastorală este atentă la aceasta. Astfel există două Constituţii, care se numesc expres dogmatice: despre Biserică şi despre revelaţia lui Dumnezeu. Desigur în restul textelor este dată o abundenţă de declaraţii dogmatice, chiar dacă s-au evitate noi definiţii dogmatice. Însă şi ele servesc la stabilirea unui obiectiv pastoral. La fel aceasta este valabil şi fără multă vorbă este de înţeles pentru Constituţii, Decrete şi Declaraţii cu privire la conţinutul lor şi nemijlocit ca indicaţie pastorală recunoscută privind mişcarea ecumenică, adaptarea vieţii monahale la situaţia contemporană, despre relaţia Bisericii latine la bisericile catolice orientale, despre slujirea şi viaţa preoţilor etc.
Totuşi nu este uşor să se spună cu exactitate ce este un conciliu pastoral. Apoi trebuie spus că nici un conciliu nu trebuie să se lipsească de fixarea unul ţel, şi nemijlocit direct sau indirect toate conciliile au avut până acum un atare scop fixat, tocmai pentru a servi la mântuirea omului. În ce sens este acest conciliu, într-un sens mai special unul pastoral? La această întrebare nu se poate da cu uşurinţă un răspuns cert, mai cu seamă deoarece la conciliu, în ciuda tuturor zelurilor pentru grija sufletească şi în ciuda tuturor ostenelilor pentru situaţia actuală a lumii, a omului şi a Bisericii să devină drept, legitim, întemeiat o reflexie teologică mai profundă la existenţa unui conciliu tocmai pastoral, nu a fost dat ca atare. Dar s-ar putea spune: acest conciliu a fost întrucâtva un conciliu într-un sens deosebit pastoral, dacă nu a formulat numai principiile durabile ale Bisericii, ale dogmaticii şi ale teologiei morale, pe deasupra dreptul Bisericii, deci a dat norme legale pentru viaţa Bisericii, dar a avut curajul să dea indicaţii cu privire la o situaţie concretă, indicaţii într-un mod mai carismatic, care nu pot fi rânduite pur şi simplu obligatoriu din principiu şi din normele generale, indicaţii care răspund la situaţia concretă şi astfel cheamă la libertate responsabilă a oamenilor şi a Bisericii. Desigur este greu, şi de multe ori imposibil, să se tragă o graniţă exactă între principiile dogmatice şi moral teologice pe de-o parte şi de directive carismatice inspirate pe de altă parte. Conciliul nu a reflectat la această diferenţă, dar ea pare nu numai să existe, ci în acest conciliu este ca însemnătate. Totuşi principiul sinodal şi colegial în Biserică, la acest conciliu, desigur nu este gândită ca expunere continuu valabilă a principiilor în Biserică, ci ca un mod de chemare carismatică în favoarea unei intensive valorificări al acestui principiu, care nu mai poate fi obţinut prin constrângere. În Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană neîndoielnic sunt date multe propuneri, dorinţe, avertismente pentru configuraţia unei vieţi social umane, care nu mai poate fi derivată din principiile permanente ale creştinismului, când ea îşi are originea completă în Evanghelie şi din această cauză nu trebuie să fie bagatelizat sau respins ca opinie care nu angajează, pentru că nu poate fi înţeleasă ca concluzie strict din principii veşnice. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte Decrete ale Conciliului şi tocmai pentru deciziile de reformă (de exemplu viaţa monahală, formarea preoţilor, etc.) Se poate spune că aceste conciliu este tocmai de aceea înţeles un conciliu pastoral, pentru că el are curajul la atare indicaţii carismatice, la imperative concrete, la diferenţa principiilor doctrinare şi la folosirea raţională a acestora.
La început, Conciliu este un conciliu al unui nou timp şi astfel al începutului unui început, care trebuie făcut de Biserica postconciliară, astfel conciliul unui subiect de interese a însuşi credincioşilor. Noul timp sosit a fost în Constituţia pastorală foarte bine descrisă în expunerea introductivă; timpul standardizat al lumii, industrializarea, urbanizarea, o raţionalizare ştiinţifică a vieţii umane, timpul care cheamă la organizarea socială a unei umanităţi, în care fiecare naţiune are pentru cealaltă naţiune o răspundere, timpul unui ateism militant în întreaga lume etc. Acestui viitor, care deja a început, Biserica caută să se prezinte imparţială şi cinstită, la urma urmelor, în definitiv nu a putut să se afirme mai bine pe ea însăşi în această situaţie radicală, ci să se întrebe, cum ar putea ea îndeplini mai bine misiunea ei de mântuire a omenirii şi slujirea omenirii. Bineînţeles Conciliu poate să caute să trezească conştiinţa acestei noi misiuni, care încearcă să creeze primele premise doctrinare şi instituţionale, cu aceasta Biserica poate să devină dreaptă în această misiune a ei. Astfel este realizat începutul unui început şi toţi credincioşii sunt întrebaţi, dacă ei în perioada postconciliară, fiecare la locul său, sunt aleşi să slujească în această misiune a Bisericii, în slujba omului spre slava lui Dumnezeu, care este stăpânul acestui timp care vine. Prin aceasta nu se crede că schimbările instituţionale în Biserică conform Conciliului ar trebui să continue într-un tempo mai rapid şi mai radical. Astfel de misiuni există se exemplu în: noua liturgie, pe care o cere Constituţia liturgică, mai întâi ea trebuie să fie creată; dreptul noii Bisericii, care corespunde spiritului şi prescripţiilor, trebuie mai întâi să fie redactate, concepute; la diferitele Decrete al conciliului sunt de emis decizii de realizare, instrucţiuni şi recomandări, care prin cerinţe concrete şi dispoziţii trebuie să se ocupe de acestea, pentru ca normele generale ale Conciliului să nu rămână litere moarte. În definitiv aceasta este secundar. Decisive sunt spiritul şi viaţa. Acestea sunt recunoscute şi cerute prin literele conciliului. Dar această literă nu este identic cu spiritul, pe care vrea să-l slujească. Acest spirit, spiritul Evangheliei, al credinţei la misterul veşnic al lui Dumnezeu, în această infailibilitate, credinţa în Cristos Isus şi a harului său, spiritul libertăţii şi al fraternităţii, spiritul dezinteresat al slujirii, este acela, ceea ce potrivit conciliului trebui să ofere despre Dumnezeu şi rămâne datoria noastră, dacă vrem să înţelegem cu adevărat sensul acestui conciliu şi dacă vrem să-i corespundem lui.
III
Pentru înţelegerea textelor conciliului trebuie să fie discutate unele amănunte particulare. În primul rând avem de făcut unele observaţii, în ce fel au luat naştere în general aceste Decrete, fără ca să accepte cu exactitate regulamentul interior stabilit de Ioan al XXIII-lea, pentru acest conciliu. Exact ca la un parlament trebuie să fie prezentate Decretele unui conciliu, în plenul părinţilor conciliari cu drept de vot pentru decizie, care trebuie să fie pregătite în schiţe. Astfel o schiţă este numită, în limbajul conciliului „Schema” schemă. Aceste scheme au fost schiţate deja de comisiile şi secretariatele preconciliare (zece comisii şi trei secretariate) pentru pregătirea conciliului de episcopi şi teologi numiţi de către papă; schemele au fost conduse, în parte deja înainte de conciliu de părinţii conciliari, iar altele au fost imprimate în timpul desfăşurării conciliului. Aceste schiţe au fost examinate cu atenţie de către aceşti părinţii, nu numai prin studiu individual, ci şi prin dezbateri comune în afara conciliului, de exemplu în conferinţele episcopale ale unei ţări, deci în adunările conferinţelor episcopale. Când un anumit proiect era adus de prezidiu în faţa conciliului (zece cardinali) adică de patru „moderatori” ai conciliului (de la a doua sesiune de şedinţe) în plenul conciliului (multe scheme preconciliare nu au reuşit să ajungă atât de departe) – într-un mod de reprezentare („Relatio”) al schiţei printr-un membru al comisiei permanente –, apoi se delibera într-o dezbatere general specială ori pe fragmente unice ale unui astfel de text. Apoi avea loc votarea unui atare text, dacă el ca bază a unui Decret conciliar, cel puţin principial acceptat sau într-o substanţă insuficientă, trebuia să facă referire la comisia conciliară permanentă pentru o nouă redactare, mai mult sau mai puţin completă. Dacă o astfel de schemă ar fi trecut cu bine de acest prim obstacol, ceea ce nu s-a reuşit pe deplin la toate Decretele, încă de la primul start, atunci se dorea o altă dezbatere, prin episcopii se făceau propuneri de schimbare pentru îmbunătăţirea textului propuse, care erau prezentate verbal ori în scris. Aceste („Modi”) trebuiau să fie examinate de respectiva comisie conciliară. Modi, care erau împotriva acceptării concepţiei de bază în plen a schemei prin vot, au trebuit să fie reformate. Restul de Modi trebuiau să fie examinate de respectiva comisie şi atât cât le era lor posibil, trebuiau să prelucreze schema respectivă. Aceste îmbunătăţiri ale comisiei trebuiau să fie acceptate de aceştia cu o majoritate de 2/3. Noul text era retipărit cu nu fel de dare de seamă (asemenea „Relaţio”), care Modi au fost aduse, pentru ca comisia respectivă să procedeze cu credinţă. În timp ce, la votarea precedentă în plen, textul schemei putea fi acceptat („placet”) de părinţii conciliari sau putea fi numai primit cu condiţia unei propuneri de schimbare („placet iuxta modum”) sau putea fi respinse ( „non placet”), în acest stadiu era făcut atât la voturile privind părţi din fragmentele unei atare scheme, care au fost efectuate cu o foarte mare şi obositoare meticulozitate, iar la votul final era posibilă doar varianta de a consimţi („placet”) sau de a respinge („non placet”). După aceste votări textul definitiv era retipărit şi era predat părinţilor conciliari, era votat într-o şedinţă solemnă şi anunţată consimţirea papei. Solemna formulă de aprobare era (diferită de Conciliul Vatican I) în aşa fel aleasă ca documentul acestui întreg Conciliu (cu şi sub conducerea papei) să fie clar. Toate cele 16 texte ale conciliului au fost astfel introduse: „Paul, episcop, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, împreună cu părinţii conciliului, spre amintire perpetuă”. Iar încheierea sună astfel: Ce în această Constituţie – adică: Constituţia dogmatică, Constituţia pastorală, în acest Decret, în această Declaraţie – în întregime şi fiecare în parte a fost pronunţat, a găsit aprobare părinţilor. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Creator, le aprobăm împreună cu venerabilii părinţi, în Duhul Sfânt şi le oferim pe acestea spre slava lui Dumnezeu, la publicare, ceea ce prin conciliu s-a decretat”. Urmează locul, data şi semnătura papei – eu, Paul, episcopul Bisericii Catolice” – şi semnăturile episcopilor. Din motive de spaţiu aceste formule nu mai sunt repetate în această lucrare, la fiecare text. Prin aceasta s-a obţinut o atare schemă cu caracterul unui adevărat text conciliar. Mai este de spus ceva despre caracterul obligatoriu al textelor. Atâta timp cât ele au caracter legal, deci emit norme de acţiune, care sunt încă de la început stabilite, atât timp cât este vorba despre documentele conciliului, încât el face întrebuinţarea puterii sale, nu există nici o problemă. Este vorba despre dreptul bisericesc uman în Biserică al cărui înţeles şi importanţă (lege proprie, recomandare, dorinţă conform decretului unei legi etc.) rezultă din însăşi cuprinsul textului. Mai dificilă este problema unde este vorba despre declaraţiile conciliului, despre documentul conciliului, pentru că el este înalta autoritate de învăţare în Biserică. Aici se vede clar că înalta învăţătură a Bisericii, chiar dacă vorbeşte ea însăşi şi de aceea, declaraţiei sale îi revine o foarte mare autoritate, nu este necesar să vorbim de ultima întrebuinţare a autorităţii sale şi nu trebuie să emitem definiţii proprii. Desigur acest Conciliu a întrezărit în toate textele sale, din aceste ultime întrebuinţări, autoritatea sa, deci din propriile definiţii dogmatice. Bineînţeles au fost indicate în multe declaraţii doctrinale, la definiţiile de mai înainte ale conciliului şi ale papilor, care rămân cu siguranţă în vigoare. De asemenea este clar că conciliul, în aceste declaraţii model exprimă foarte des şi permanent acea conştiinţă de credinţă în Biserică, care ţine strâns de o anumită învăţătură cu un anumit asentiment, consimţământ absolut. Însă aceasta unde nu este cazul, conciliul raportează o autentică învăţătură, dar pur şi simplu nu învăţătura reformabilă. Există o mare diferenţă, care se recunoaşte din modul declaraţiei, în interiorul acestei autentice şi obligatorii învăţături la un asentiment interior al creştinilor catolici. Unde se învaţă ceva în amănunt şi insistent, caracterul obligatoriu al acestei învăţături este desigur mai mare acolo unde se remarcă numai ceva pe lângă aceasta, în acelaşi timp ca observaţie la explicaţia pe mai departe. De asemenea este foarte clar acolo unde nu este spus expres contrariul, (ceea ce în aceste conciliu nu se petrece), un citat biblic serveşte mai curând şi în primul rând la exprimarea acestei învăţături, cu cuvintele Sfintei Scripturi şi nu înseamnă o exprimare obligatorie a textelor biblice, iniţial în înţelesul Bibliei exegeţilor.
Privind limbajul textelor conciliului s-a spus următoarele: limbajul conciliului nu este pur şi simplu absolut coordonat. Însă sunt teme, care au fost tratate prea diferit, la aceste texte au lucrat prea multe şi diferite comisii, însă unele texte au luat fiinţă într-o perioadă de presiune şi nu toate au găsit aceeaşi participare interioară al părinţilor conciliari. De asemenea şi latina textelor este de calitate variată. Uneori s-a încercat o reîntoarcere la limbajul părinţilor Bisericii şi la imaginile referitoare la limbajul primei creştinătăţi, care astăzi nu ar fi fost uşor de înţeles pentru toată lumea. Pe de altă parte se găsesc puţine recidive în moralism arid şi ascetică netedă, care adesea a fost tipărită de documentele funcţionale ecleziastice. Ei şi-au dat silinţa să evite o terminologie prea scolastică cum se foloseşte la dogmatica şcolară şi în dreptul canonic (de fiecare dată deosebit). Ei s-au străduit atât pe cât le-a fost posibil să evite a folosi acea terminologie înţeleasă doar de specialişti, în general a vorbit într-un limbaj şi a scris inteligibil. Desigur aceasta este posibil, într-un anumit grad. Conciliul nu putea vorbi într-un mod, încât oricine, fără acea pregătire teologică să fie capabil a înţelege încă de la început. Această graniţă nu poate fi depăşită nici de traducerea textelor; ea stă în natura problemei, când o declaraţie este discutată mai întâi de însăşi Biserica, iar aceasta să fie pe scurt. Pe de altă parte, prin aceasta nu se poate afirma că limbajul conciliului a ajuns permanent şi pretutindeni aceasta, spre ceea ce ea însăşi năzuieşte şi ce se poate dori de la ea. Desigur prin aceasta se omite la cererile limbii, iar acestea chiar în conţinut: modul declaraţiei şi conţinutul ei, lipsurile şi avantajele condiţionate de ambele reciproc, cel puţin în parte; apropierea textelor latine la limba modernă, reluarea unei moderne înţelegeri sunt separat în Decrete, diferit de mare. Osteneala pastorală care este lăudabilă, aici şi acolo poate să conducă la aceasta, încât un text să-şi piardă valabilitatea într-o limbă „construită” academic, care nu se potriveşte la un text al conciliului. Însă sunt şi neajunsuri într-un text făcut de oameni, acestea nu pot fi în întregime evitate. La aceasta mereu este de chibzuit că doar popoarele, la care trebuie să se adreseze întrucâtva tuturor, în atare probleme au o savoare specială şi astfel un text al conciliului nu poate să le facă pe toate corect şi într-o lăudabilă strădanie, şi totuşi pentru a o realiza, ea nu poate găsi un total asentiment.
În fine încă un cuvânt despre folosirea Sfintei Scripturi în textele Conciliului. Stă în natura lucrului ca întrebuinţarea Sfintei Scripturi, depinde de tema despre care se vorbeşte, este mai mare sau mai mică. Ar fi fost un fals biblism, dacă Conciliul ar fi încercat ori dacă s-ar fi aşteptat de la el, ca tot timpul şi peste tot, la fiecare problemă să fi citat multe pasaje din Biblie. Unde se declară ceva şi propriu-zis, într-o chemare adevărată a Sfintei Scripturi, e în primul rând în cele două Constituţii dogmatice, se poate ca în aceste texte să nu fie contestate osteneala chemării configuraţiei Sfintei Scripturi, că ea în faţa unei exegeze obiective şi sobre, poate exista şi azi. Prin aceasta nu se spune că întrebuinţarea oricărui citat biblic în perioada respectivă să fie exegetic inatacabil. Nu stă în intenţia Conciliului ori în posibilitate sa să-şi dezvolte temele sale nemijlocit dintr-o teologie în afara Bibliei. Cursul ideilor, construirea şi legarea ideilor în general nu este nemijlocit dezvoltată din Sfânta Scriptură, ci a fost din înţelegerea credinţei Bisericii contemporane şi a teologiei ei, (din care o parte este inspirată teologico-biblic, decât acum 40 de ani), şi apoi se ocupă, poate suplimentar, cu citate din Biblie. Corect această metodă nu era întrebuinţabilă şi se lasă justificată pentru un conciliu în totalitate teologic. Dar întrebuinţările Sfintei Scripturi, parcă este întrebat conform „dicta probantia”, graniţele impuse trebuie să se vadă ca imparţiale. De asemenea se înţelege că în textele conciliului, problemele critice ale textului, forma istorică şi istoria de care se ocupă exegeza contemporană, nu poate fi tratată. Este suficient că Conciliul în Constituţia dogmatică privind revelaţia divină recunoaşte principial o atare exegeză şi teologie biblică decât autorizată, îndreptăţită, chiar dacă nu au putut fi întrebuinţate în însăşi textele Conciliului.
Biserica este o comunitate de oameni care nu este părăsită de harul lui Dumnezeu, de oameni care au o istorie, au un prezent şi o misiune, risc şi binecuvântare întâmpinarea unui viitor, iar în toate acestea cu sine ca păcătos şi cu harul lui Dumnezeu. Dacă aceasta valorează în întregime Bisericii, este adevărat şi pentru un Conciliu al Bisericii. Prin urmare valorează şi pentru Conciliu Vatican II. Oamenii au reţinut şi au adus în Decretele sale şi în rezultatele sale umanul. Ei nu au avut posibilitatea (pentru că acesta nu se cuvine deloc omului şi nu este posibil) să arunce trecutul Bisericii pur şi simplu ca balast şi să înceapă din nou de la un anumit punct zero. Dar ei s-au străduit din răsputeri să diferenţieze ceea ce este viu de ceea ce este cu adevărat mort, şi să găsească începutul statornic al Bisericii tuturor timpurilor: pe Isus Cristos şi singurele sale haruri. Ei au încercat să prevadă şi să meargă în întâmpinarea viitorului (au deschis fereastra, aşa cum papa Ioan al XXIII-lea a cerut); ei au aşteptat şi au încercat să meargă atât de departe pe cât e posibil omului în general şi oamenilor concreţi: dacă ei au făcut ceea ce eu am poruncit să faceţi, spune: „noi suntem slujitori nevrednici”. Conciliul a făcut cu siguranţă foarte multe, nu numai de la credinţă la Duhul Sfânt în Biserică, dar poate fi de la empiria sobră şi istorică a convingerii. A fost un conciliul, aceasta o putem spune: „A fost plăcut Duhului şi nouă…..” (Faptele apostolilor 15,28). Ce solicită ,cere adevărul şi în cele din urmă numai decizia, adică credinţa, speranţa şi dragostea la Dumnezeu şi la oameni, este desigur pusă în misiunea Bisericii (aşa cum trebuie ea să fie pusă azi pentru mâine), însă nu executată, îndeplinită. Dacă oamenii bisericii doresc să o îndeplinească cu răbdare, acesta este acum problema.
Istoria Conciliului
25.01.1959: Anunţarea conciliului de către papa Ioan al XXIII-lea.
17.05.1959: Instituirea Comissio antepraeparatoria
05.06.1960: Instituirea a zece comisii ş trei secretariate pentru pregătirea schemei şi a organizări
25.12.1961: Constituţia apostolică „Humanae salutis”: convocarea conciliului pentru anul 1962
02.02.1962: Motuproprio „Consilium”: fixarea începerii Conciliului la 11 octombrie
05.08.1962: Ordinul regulamentului interior al conciliului
11.10.1962: Prima sesiunea publică; începerea primei perioade de sesiune (36 congregaţii generale, numărul părinţilor conciliari 2381, 640 discuţii conciliare, 33 de votări).
Ordinea începerii discuţiilor:
22.10.1962: Despre liturgie
14.11.1962: Despre revelaţie
23.11.1962: Despre mijloacele de comunicare
25.11.1962: Despre Biserica orientală
01.12.1962: Despre Biserică
05.12.1962: Încheierea primei perioade de sesiune
01.06.1963: Întreruperea conciliului din cauza decesului papei Ioan al XXIII-lea
25.06.1963 Convocarea oficială pentru reînceperea conciliului de papa Paul al VI-lea
25.09.1963: A doua sesiunea publică; începerea celei de a doua perioade de sesiune (43 congragaţii generale, 637 discuţii conciliare, 92 votări)
Ordinea începutului discuţiilor:
30.09.1963: Despre Biserică
05.11.1963: Despre episcopi
18.11.1963: Despre ecumenism
03.12.1963: A treia sesiune publică; închiderea celei de a doua perioade de sesiune.
Anunţarea solemnă:
Constituţia despre Sfânta Liturghie (7806 cuvinte)
Decret privind mijloacelor de comunicare socială (2225 cuvinte).
25.01.1964: Instituirea consiliului de executare a Constituţiei despre Sfânta Liturghie
02.04.1964: Instituirea comisiei pentru mijloacele de comunicare
18.05.1964: Instituirea secretariatului pentru religiile necreştine
14.09.1964: A patra sesiune publică; începerea celei de a patra perioade de sesiune (48 congregaţii generale, 618 discuţii conciliare, 147 votări).
Ordinea începerii discuţiilor:
15.09.1964: Despre Biserică
18.09.1964: Despre episcopi
23.09.1964: Despre libertatea religiei
25.09.1964: Despre religiile necreştine
30.09.1964: Despre revelaţie
06.10.1964: Despre apostolatul alic
13.10.1964: Despre slujirea şi viaţa preoţilor
15.10.1964: Despre Biserica orientală
20.10.1964: Despre biserica în lumea contemporană
06.11.1964: Despre misiune
10.11.1964: Despre mănăstiri
12.11.1964: Despre formarea preoţilor
17.11.1964: Despre educaţia creştină
19.11.1964: Despre căsătorie (la 20.11. 1964 remiterea prelucrării de către papa )
21.11.1964: A cincia sesiune publică; Închiderea celei de a treia perioade de sesiune.
Anunţarea solemnă:
Constituţia dogmatică despre Biserică (16200 cuvinte)
Decretul despre Bisericile orientale catolice (1806 cuvinte)
Decretul despre ecumenism (4790 cuvinte)
05.04.1965: Instituirea secretariatului pentru necredincioşi
14.09.1965: Deschiderea oficială a celei de a şasea sesiuni; începerea celei de a patra perioade de şedinţe (41 congregaţii generale, numărul părinţilor conciliari 2400,332 discuţii conciliare, 250 votări).
Ordinea începerii discuţiilor:
15.09.1965: Despre libertatea religiei
21.09.1965: Despre Biserică în lumea contemporană
07.10.1965: Despre misiuni
13.10.1965: Despre misiunea şi viaţa preoţilor
15.09.1965: Motuproprio Paul al VI-lea „Apostolica sollicitudo”: instituirea sinodului episcopal.
28.10.1965: A şaptea sesiune publică.
Anunţarea solemnă :
Decretul privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică (5982 cuvinte)
Decretul privind formarea preoţească (2987cuvinte)
Decretul privind reînnoirea vieţii călugăreşti (3189 cuvinte)
Declaraţia privind educaţia creştină (2604 cuvinte)
Declaraţia despre relaţia Bisericii cu religiile necreştine (1117 cuvinte).
18.11.1965: A opta sesiune publică.
Anunţarea solemnă:
Constituţia dogmatică despre revelaţia divină (2996 cuvinte)
Decretul despre apostolatul laic (7016 cuvinte).
07.12.1965: A noua sesiune publică.
Anunţarea solemnă:
Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană (23 335 cuvinte)
Decretul privind slujirea şi viaţa preoţească (7896 cuvinte)
Decretul privind activitatea misionară a Bisericii (9870 cuvinte)
Declaraţia privind libertatea religioasă (3195 cuvinte).
Ridicarea excomunicării dintre Constantinopol şi Roma.
Motuproprio a papei privind schimbarea „Oficiului divin” prin „Congregaţia pentru învăţătura credinţei”.
08.12.1965: A zecea sesiune publică.
Anunţarea închiderii solemne a conciliului.(sursa: http://www.infosapientia.ro/Documente/ConciliulVaticanII.aspx).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu