 |
| Înmulțirea pâinilor și a peștilor... |
Evanghelia Ioan 6,1-15: În acel
timp, Isus a trecut pe malul celălalt al Mării Galileii sau a Tiberiadei. Îl urma o mulţime mare pentru că văzuse semnele pe care le făcuse cu bolnavii. Isus s-a urcat pe munte şi s-a aşezat acolo împreună cu discipolii lui. Paştele, sărbătoarea iudeilor, era aproape. Ridicându-şi ochii şi
văzând că o mulţime mare venea după el, Isus i-a zis lui Filip: „De unde
vom cumpăra pâini ca aceştia să mănânce?” Însă spunea aceasta
punându-l la încercare; de fapt, el ştia ce avea de gând să facă. Filip i-a răspuns: „Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia
fiecare câte puţin”. Unul dintre discipolii lui, Andrei,
fratele lui Simon Petru, i-a zis: „Este aici un copilaş care
are cinci pâini de orz şi doi peştişori. Însă ce sunt acestea pentru
atâţia?” Isus a zis: „Faceţi-i pe oameni să se
aşeze!” În locul acela era multă iarbă. Aşadar, s-au aşezat bărbaţii, în
număr cam de cinci mii. Isus a luat pâinile şi, mulţumind, le-a
dat celor aşezaţi; la fel şi din peştişori, cât a voit fiecare. Când s-au săturat, le-a spus discipolilor săi: „Adunaţi bucăţile rămase,
ca să nu se piardă nimic!” Aşadar, au adunat şi au umplut
douăsprezece coşuri cu bucăţi care au rămas de la cei ce mâncaseră din cele
cinci pâini de orz. Văzând semnul pe care îl făcuse, oamenii
spuneau: „Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!” Aşadar, cunoscând că au să vină şi să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, Isus s-a
retras din nou pe munte, el singur.
Omilie
Timp de cinci duminici consecutive (începând cu duminica de
astăzi până la duminica a XXI-lea), liturgia duminicală îşi întrerupe lectura
continuă a Evangheliei după Marcu
pentru a lăsa loc întregului capitol şase din Evanghelia după Ioan. Motivul acestei inserţii stă în voinţa de a
aprofunda tema „pâinii” la care a ajuns relatarea lui Marcu. Evanghelia se
deschide cu povestirea înmulţirii pâinilor, una din paginile evanghelice cele
mai luminate despre misterul lui Isus ca hrană pentru viaţa noastră. Este pentru
a şasea oară că în evanghelie este reluat acest episod (celelalte cinci sunt
amintite în evangheliile sinoptice). Insistenţa indică importanţa pe care
aceste eveniment a avut-o în gândirea primelor comunităţi creştine; desigur,
era printre „semnele” cele mai clare care făcea să se înţeleagă care este
sensul misiunii lui Isus printre oameni.
Ioan introduce povestirea făcând apel la obişnuita scenă a
mulţimilor care se călcau în picioare în jurul lui Isus. El s-a suit pe munte,
înconjurat de ucenici şi s-a aşezat, aşa cum obişnuieşte orice învăţător. Şi
priveşte toată acea mulţime de oameni. „Ridicându-şi deci ochii, a văzut o mare
mulţime care venea la el”. Am putea spune că Domnul are o caracteristică
proprie: a nu rămâne jos şi nici a nu rămâne în înălţimile cerului distant de
oameni. Isus nu se opreşte în contemplarea de sine şi a lucrărilor sale. Venit
pe pământ şi făcându-se întru totul asemenea oamenilor, el urcă însă puţin mai
sus, pe munte: are nevoie să-l întâlnească pe Dumnezeu, şi să-i vadă mai bine
pe oameni. Doar avându-l pe Dumnezeu în inimă (acesta este sensul urcării pe
munte) şi acceptând compasiunea sa, este posibil a vedea lumea cu ochi noi, a
intui întrebările şi a-ţi da seama de necesităţile sale.
Din pagina evanghelică se intuieşte că mulţimea stătea cu
plăcere cu Isus „din cauza semnelor pe care le făcea”. Uneori era aşa de
preocupată să asculte cuvintele sale (spre deosebire de noi care de multe ori
suntem grăbiţi în cele ce îl privesc pe Dumnezeu) încât uita chiar să mănânce.
Şi de fapt el, nu ucenicii, îşi dă seama că e nevoie de pâinea pe care o avea
lumea. Isus îl cheamă pe Filip (era din Betsaida şi deci un om practic din acea
zonă) şi l-a întrebat: „De unde am putea cumpăra pâine ca să mănânce aceştia?”
Filip, după un calcul rapid, răspunde că este imposibil să găsească o sumă de
bani potrivită pentru a cumpăra pâine suficientă pentru întreaga mulţime. De
fapt, întrebarea lui Isus era cu totul ireală. Andrei, prezent la acest schimb
de vorbe, ştie ceva şi poartă informaţia spunând că a găsit doar un copil care
are cinci pâini de orz şi doi peşti. Dar, cu un realism plin de tristeţe,
adaugă: „Ce este aceasta pentru atâta lume?” Această problemă, pentru el ca şi
pentru toţi ceilalţi ucenici, pare închisă. Corectitudinea, realismul,
practicitatea, concreteţea ucenicilor par să învingă. Singurul lucru care
trebuia făcut – aşa cum se notează într-o altă relatare (cf. Mt 14,16) – este
de a-i trimite repede pe toţi prin satele vecine. Fiecare ar fi putut mânca la
propria casă. Şi nu ar fi fost vina nimănui dacă cineva ar fi rămas flămând. Nu
spunem noi şi astăzi: „ad impossibilia
nemo tenetur”? Dar mai este scris: „Ceea ce este imposibil pentru oameni,
este posibil pentru Dumnezeu” (Lc 18,7). Resemnarea noastră este învinsă de
puterea lui Dumnezeu. Iar Scripturile sunt pline de minuni.
Scena luată din relatările despre Elizeu (profetul care i-a
urmat lui Ilie în sec. IX î.C.) ne arată minunea unei înmulţiri a pâinilor
obţinută prin milostivirea Domnului. Şi aici este vorba de puţine pâini de orz,
insuficiente pentru a potoli foamea a o sută de persoane. În faţa nesiguranţei
acelui bărbat care i-a adus douăzeci de pâini de orz, şi care obiectează: „cum
o să ajungă acestea la o sută de oameni?” profetul insistă: „Dă-le oamenilor să
mănânce, căci aşa vorbeşte Domnul: «vor
mânca şi va mai rămâne»”. Şi
aşa s-a întâmplat: „le-a pus în faţa oamenilor, iar ei au mânca şi a mai rămas,
aşa cum spusese Domnul”.
Amintirea acestei Scripturi a ajutat credinţa slabă a
ucenicilor de a mijloci ca Isus să intervină. Cu totul alta a fost atitudinea
Mariei la Cana Galileei când a mijlocit la Isus ca cei doi miri să nu-şi strice
sărbătoarea. Dar ucenicii, aşa cum ni se întâmplă şi nouă, se bazau pe
realismul lor şi pe înţelepciunea lor naturală mai mult decât pe iscusinţa şi
pe puterea Cuvântului lui Dumnezeu.
Isus, care se încrede total în Tatăl, şti bine că „totul
este posibil pentru Dumnezeu”; mai mult, nu este obişnuit să trimită înapoi pe
nimeni, nici atunci când nu îndrăzneşte să ceară. El citeşte în inimă şi vede
frământările noastre dându-ne ceea ce avem nevoie. De fapt aşa se întâmplă (sau
ar trebui să fie astfel) cu orice tată şi mamă de familie. Iar Dumnezeu este
totdeauna bun, atât cu copiii ascultători cât şi cu cei recalcitranţi. Nu
rezistă la ceea ce au nevoie copiii săi. Ei bine, fără ca ucenicii să înţeleagă,
ba chiar împotriva oricărui raţionament, Isus porunceşte ca oamenii să se aşeze
pe iarbă. „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic, el mă poartă
la păşuni verzi” cântă psalmul 22 (23), aproape prevăzând această splendidă
scenă. După ce s-au aşezat toţi, el a luat pâinile şi, după ce a mulţumit lui
Dumnezeu, le-a împărţit celor ce şedeau jos. Spre deosebire de sinoptici, unde
ucenicii sunt puşi să împartă, aici – la Ioan – Isus însuşi ia pâinile şi le
împarte. Fără îndoială evanghelistul subliniază raportul direct, personal, care
este între păstor şi oile sale. Iar aici psalmul responsorial vine în ajutorul
rugăciunii noastre: „ochii tuturor se îndreaptă plini de speranţă spre tine, tu
le dai hrană la vreme potrivită, tu deschizi mâinile tale şi saturi cu dărnicie
orice vietate” (Ps 144, 15-16).
Cu toate acestea, Isus nu face acestea din nimic. Are nevoie
de cele cinci pâini de orz (pâinea de orz era pâinea săracilor, nu pâinea cea
mai bună, adică aceea cu un gust îmbietor pe care o mâncau bogaţii). Şi cu
aceste cinci pâini sărace satură cinci mii de oameni (atâţia s-au aşezat pe
iarbă). Ajunge puţinul pe care-l avem (acel puţin al iubirii şi al milei, acel
puţin al bunurilor materiale, acel puţin din disponibilitate, acel puţin din timp)
pentru a înfrânge foamea, fie foamea din inimă, fie foamea trupului. Problema
este de a pune acel „puţin” pe care-l avem în mâinile Domnului şi a nu-l
învârti între mâinile noastre ca să-l ţinem.
Evanghelistul notează că, după ce a mâncat, întreaga mulţime
a rămas uimită de ceea ce a făcut Isus, până acolo că voiau să-l facă rege. Dar
el a fugit din nou pe munte: nu voia să facă să scadă foamea după pâinea care
rămâne, adică urgenţa nevoii după un raport afectuos şi de durată cu Domnul.
Iar noi cu Isus pe munte continuă să ne rugăm: „Pâinea noastră cea de toate
zilele dă-ne-o nouă astăzi!”
(mons. Vincenzo Paglia [30/07/2006]; trad. pr. Isidor
Chinez; sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu