luni, 6 iulie 2015

Atât de puțin


 
În măsura în care o înţeleg, fericirea mi se pare o problemă a liberului arbitru. Făptura noastră fizică şi făptura noastră spirituală îşi ştiu împinge graniţele rezistenţei incredibil de departe atâta timp cât numai de ele depinde să o facă. Nenorocirea ne înfrânge nu pentru că este mai tare decât noi, ci pentru că am intrat în raza ei fără voia noastră. Suntem nefericiţi nu pentru că ne lipseşte fericirea, ci pentru că absenţa ei nu atârnă de noi. Putem renunţa la orice, mândri, fericiţi chiar, cu condiţia să nu fim obligaţi de alţii să renunţăm. Liberul arbitru, dreptul de a-ţi hotărî singur soarta, este prin el însuşi o condiţie necesară, şi de multe ori suficientă, a fericirii.
 
Suportăm greu frigul, dar am pornit în expediţii la poli; nu putem suporta foamea dar am făcut greva foamei; urâm războaiele, dar plecăm voluntari pe front; putem tăcea, dar nu ni se poate impune tăcerea; cunosc oameni disperaţi de a fi părăsiţi de femei pe care le-ar fi părăsit singuri oricând; sunt fericită când reuşesc să fiu singură şi sufăr câineşte când sunt lăsată singură.
 
M-am întrebat adesea dacă, fără interdicţia divină, Eva ar fi muşcat din măr. Probabil nu, cu siguranţă nu, dar faptul că împotriva legilor a făcut-o dovedeşte strălucitor că o fericire impusă înseamnă mai puţin decât o nefericire aleasă. Orice fruct oprit sfârşeşte prin a fi mâncat şi, cu puţin umor, autorii revoltelor pot fi socotiţi nu cei ce le-au făcut, ci aceia care au încercat să le împiedice.
 
Rezultă din toate aceste ciudate reacţii umane o paradoxală lege potrivit căreia prezenţa libertăţii este de natură să schimbe proprietăţile unor stări, ale unor situaţii.
 
Rezultă că omul are nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit...

 
(Blandiana Ana, Calitatea de martor, LiterNet.ro 2004). 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu