 |
| „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu” - spune Domnul. |
Evanghelia Ioan 15,9-17: În
acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine,
aşa v-am iubit şi eu pe voi. Rămâneţi în iubirea mea. Dacă ţineţi poruncile
mele, rămâneţi în iubirea mea aşa cum eu am ţinut poruncile Tatălui meu şi
rămân în iubirea lui. V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi şi
bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe
alţii aşa cum v-am iubit eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca
cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei dacă
faceţi ceea ce vă poruncesc. Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul
nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate
câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-aţi ales pe
mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi
rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice îl veţi ruga pe Tatăl în
numele meu să vă dea. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul”.
Omilie
Porunca
iubirii – care deschide (cf. In 15,12) şi închide fragmentul evanghelic din
această duminică (cf. In 15,17) – găseşte în Isus modelul, motivaţia şi măsura:
„aşa cum eu v-am iubit pe voi”. Este o iubire reciprocă: „iubiţi-vă unii pe
alţii”. Şi este o iubire care iese din închiderea comunităţii şi se dilatează,
devine misionară, rodnică: poartă ucenicul „să meargă şi să aducă roade”.
Trebuie
să observăm apoi antiteza slujitor-prieten, care structurează întregul
fragment. Iubirea lui Isus, model al iubirii frăţeşti, este o iubire de
prietenie, deci un raport plin de încredere între persoane, un dialog. Trei
sunt caracteristicile acestui raport amical: dăruire totală („nimeni nu are
iubire mai mare ca cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi”); familiaritate
plină de încredere („v-am încredinţat tot ceea ce am ascultat la Tatăl meu”); alegerea
gratuită, predilecţia („nu voi m-aţi ales pe mine, dar eu v-am ales pe voi”).
Un
al doilea gând important îl putem vedea dacă legăm fragmentul de astăzi
unindu-l cu evanghelia de duminica trecută, în care se vorbea despre a rămâne
în Cristos ca mlădiţa de viţă. Citind împreună cele două fragmente, se înţelege
că rămânerea în Isus se realizează practic acolo unde se rămâne în Cuvântul şi
în iubirea sa, acolo unde se respectă poruncile sale. Şi porunca sa este tocmai
ca să ne iubim unii pe alţii (In 15,12). Imperativul „rămâneţi în mine” se
rezolvă în imperativul „iubiţi-vă unii pe alţii”.
Şi
încă o reflecţie. Isus insistă asupra reciprocităţii iubirii, dar în acelaşi
timp o şi răstoarnă, pentru că modelul şi fundamentul iubirii reciproce nu este
iubirea umană dar „aşa cum v-am iubit eu pe voi”, adică Crucea, deci
gratuitatea. Reciprocitatea iubirii creştine se naşte din gratuitate. Iubirea
creştină este asimetrică: dăruirea şi primirea nu sunt pe acelaşi plan.
Reciprocitatea evanghelică nu este un simplu schimb de iubire. Nota care caracterizează
este gratuitatea care este adevărul iubirii lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp
adevărul iubirii noastre. Desigur, iubirea – aceea a lui Dumnezeu ca şi aceea a
omului – tinde la reciprocitate: o construieşte. Dar reciprocitatea nu este
rădăcina sa nici măsura sa. Dacă iubeşti numai în măsura în care eşti iubit,
iubirea ta nu este adevărată iubire. Şi dacă eşti iubit doar în măsura în care
dai, nu te simţi cu adevărat iubit. Numai cel care înţelege această gratuitate
nativă, originară, a iubirii, este în stare să-l înţeleagă pe Dumnezeu şi pe
sine însuşi. Omul este făcut pentru a se dărui în mod gratuit, total: cel care,
oferind în mod gratuit iubirea sa, află adevărul despre sine însuşi, ajunge să
fie ceea ce a fost făcut: „chipul lui Dumnezeu”.
(pr.
Bruno Maggioni [21.05.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu