Omul – o fiinţă care povesteşte

De ce povestim?  

 

Domnul Cristos îi învăţa pe ucenicii săi prin parabole şi asemănări pe care ai săi le ascultau cu plăcere, deşi uneori se arătau dezamăgiţi căci ar fi aşteptat de la Învăţătorul lor ceva mai profund. Dar Învăţătorul era de neclintit. La obiecţiile lor le răspundea: „Încă nu aţi înţeles, dragii mei, că drumul cel mai scurt între om şi adevăr este povestirea?” Într-o altă zi le spune: „Nu dispreţuiţi povestirile. Oare nu se caută o monedă de aur cu o lumânare de doi bani? Tot aşa şi adevărul cel mai profund nu poate fi descoperit decât prin povestiri simple”.

 

 

Această anecdotă, povestită de Anthony de Mello este desigur o „povestire simplă” care exprima un „adevăr profund”. Asta o ştiu foarte bine cei care au misiunea de „a vorbi” copiilor şi tinerilor. Ascultătorii lor sunt distraţi şi neastâmpăraţi când e vorba de cuvinte şi raţionamente, dar cad într-o atenţie tăcută, atunci când educatorul „începe o povestire”. Totuşi a povesti nu e un truc uşor pentru a atrage atenţia copiilor ca apoi să poată fi surprinşi de o avalanşă de cuvinte „importante”. Copiii şi tinerii sunt cuceriţi de povestiri, pentru că acesta este un mijloc minunat de comunicare.

 

Omul – o fiinţă care povesteşte

 

 

Aceasta este experienţa de fiecare zi: bărbaţi şi femei se întrec în povestiri. Se povesteşte pe stradă, în localuri, în tren, etc. Peste tot se aud povestiri: adevărate sau false, nu importă. Ziarele şi cărţile povestesc oferind „lărgiri” ale existenţei. Se povesteşte mult în familie: întâmplările de la şcoală şi de la serviciu, întâlniri, ceea ce s-a văzut pe stradă. Programele transmise de televiziune sunt în special povestiri: seriale, comedii, desene animate. Chiar şi emisiunile de actualităţi şi documentare sunt alcătuite din povestiri, tocmai pentru a atrage atenţia.

 

Povestirea permite trăirea vieţii „împreună”, revenirea din emoţii, ajută în gândire, în judecăţi, în decizii. Povestirea cimentează grupul. „Îţi aminteşti de ziua când ai păţit asta... când ne povesteai ceea ce ai văzut?; a povesti şi a asculta, înseamnă a comunica”.

 

„Copilul, în timpul zilei, oboseşte pe adulţi prin tot felul de întrebări ce nu se mai termină. Întrebările vizează formarea conceptelor: „Ce este?” De la întrebări de tipul „Ce este?” se trece la întrebări de tipul „Dacă este...?”, care dezvoltă judecata. Seara, înainte de a adormi, copilul cere să i se spună vreo poveste. Poveşti cu spiriduşi ori tigri ce sfâşie lumea, lupi îmbrăcaţi ca bunicile şi uriaşi ce trăiesc în vârful vrejilor de fasole; poveşti care toate se desfăşoară odată, într-un loc îndepărtat, peste ţări şi mări, aici şi acum, în patul cald şi plăcut.

 

Povestiri despre timpuri înfricoşătoare şi evenimente groaznice înconjoară patul cu o barieră pe care spiritele nu o pot trece. Toate acestea permit copilului să afirme, chiar dacă în mod inconştient, ca acest„acum şi aici” este sigur, că nu este vulnerabil din partea forţelor necunoscute şi ostile. Într-un cuvânt, povestirile pe care le spunem copiilor noştri înainte de a adormi exorcizează necunoscutului, ca să se poată afirma despre cunoscut că este bun şi sigur.

 

În acelaşi timp ele cheamă la o explorare ulterioarăîntrucât sugerează ca realitatea, lumea de „aici şi acum” a copilului, nu reprezintă toate posibilităţile a ceea ce ar putea să se întâmple.

 

Povestirile omeneşti exprimă modul de fi în lume şi felul de a trăi în realitate cu ea, proprii autorilor lor” (cf. Navone I. - Cooper T., Narratori della parola, Piemme, 1986, p. 50).

 

Tocmai pentru aceasta psihologii inconştientului recurg tot mai mult la povestiri despre viaţă pentru a-i înţelege şi a-i vindeca pe pacienţii lor.

 

Îngrijirile psihoterapeutice încep în general cu prezentarea istoriei vieţii pacientului. Psihanaliza freudiană cere în mare parte ca pacientul să-şi povestească viaţa. Capacitatea de organizare a propriilor amintiri şi de a se experimenta pe sine ca subiect unic al unei povestiri continue, pe scurt capacitatea de a-ţi povesti viaţa, e o condiţie absolută de sănătate mintală.

 

Freud a definit basmul: „o scară ce coboară în măruntaiele pământului”.

 

„Puterea de modificare pe care basmul o are este tot timpul surprinzătoare: văd persoane care după ce pleacă de la pătuc, scutură capul cu neîncredere la tot ceea ce au putut să născocească, la uşurătatea fanteziei şi a jocului ei.Şi la felul în care, e incredibil, acel basm stupid povestit a reuşit sărezolve acea întrebare, să restabilească acel echilibru dând informaţii esenţiale”. Aceasta este mărturia unui psiholog M. Cristina Koch Candela într-o carte publicată la Milano în 1988.

 

 

(Bruno Ferrero, Tutte storie, Elle Di Ci, 1989; Bruno Ferrero, Povestiri – pentru cateheză, omilii şi ora de religie; trad. de pr. Anton Budău).