sâmbătă, 24 ianuarie 2015

† Duminica a 3-a de peste an (B): Chemarea de a trăi prezentul fără compromisuri (omilie)






Evanghelia – Marcu 1,14-20: După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: “S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie”. Trecând pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari. Isus le-a spus: “Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”. Lăsând îndată năvoadele, l-au urmat. Şi, mergând puţin mai departe, l-a văzut pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, reparându-şi năvoadele în barcă. El i-a chemat îndată, iar ei, lăsându-l pe tatăl lor, Zebedeu, în barcă, împreună cu zilierii lui, s-au dus după el.


Omilie


Evanghelistul Marcu (Mc 1,14-20) îşi începe relatarea despre activitatea publică a lui Isus cu această adnotare cronoclogică („După ce Ioan a fost închis”) şi o specificare geografică („Isus a venit în Galileea”). Urmează câteva cuvinte care după Marcu sunt primele pe care Isus le-a pronunţat, cuvinte programatice şi rezumative, dense, pentru a explica ceea ce ar trebui să comenteze întreaga evanghelie. În sfârşit o scurtă povestire: chemarea primilor ucenici.
 
„S-a împlinit timpul și s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”: aceste cuvinte nu sunt uşoare şi cu toate acestea evanghelistul nu a crezut că trebuie să întârzie ca să dea explicaţii. Este ca şi cum ar spune: ai tot restul evangheliei înainte pentru a înţelege: citeşte şi ai să înţelegi.
 
„Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie”: a se converti este o invitaţie la o adevărată răsturnare de mentalitate. Nu doar o răsturnare în modul obişnuit de organizare a vieţii, dar – şi mai profundă – o răsturnare teologică, adică a modului de a-l gândi despre Mesia, despre mântuire, despre manifestarea lui Dumnezeu.
 
În relatarea chemării primilor ucenici sunt câteva lucruri care trebuie subliniate.
 
Primul este că iniţiativa este în totalitate a lui Isus: „i-a văzut”, „le-a spus”, ”i-a chemat”. Iniţiativa este a sa, iar chemarea sa este gratuită.
 
Al doilea lucru este că chemarea lui Isus presupune o rupere aşa de radicală şi de profundă că evanghelistul vorbeşte despre faptul că l-au lăsat pe tatăl lor şi munca. A renunţa la meserie şi la familie este ca şi cum te-ai rupe de rădăcini.
 
Un al treilea lucru care aparţine esenţei urmării este urgenţa răspunsului: şi îndată  lăsând năvoadele, ei l-au urmat.
 
Un al patrulea lucru esenţial este indicat de verbul „a urma”. În loc să spună că ucenicul este chemat să înveţe, evanghelistul spune că e chemat să-l urmeze. Este un fel de abatere de la normă asupra căreia trebuie se reflectăm puţin. Verbul, care de obicei însoţeşte cuvântul ucenic este „a învăţa”. Folosind, în schimb, verbul a urma, evanghelia subliniază că pe primul loc nu este o doctrină, dar un mod de a trăi. Şi în sfârşit, în acest al patrulea aspect subliniat, se inserează o perspectivă de viitor: „vă voi face să deveniți pescari de oameni”.
 
Urmarea evanghelică nu este niciodată o chemare de a sta, dar de a merge. Chemarea evanghelică este o invitaţie de a ieşi, de a merge spre universalitate şi misiune. Dacă urmarea nu se încheie cu un mers înseamnă că s-a făcut un drum greşit. Nu l-am urmat pe Isus, dar pe noi înşine. Căci urmarea evanghelică este diferită de toate acele urmări care ne invită în schimb să ne separăm şi să ne închidem.
 
 
 
(pr. Bruno Maggioni [22.01.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
 
 
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu