 |
| Originile ateismului |
Originile ateismului
În doar ultimii puţini ani
prezenţa ateismului în spaţiul public a luat o amploare nemaiîntâlnită în
Occident, dar mai ales în Statele Unite, unde ateii au înregistrat succese
majore în tribunale, iar prezenţa lor în spaţiul public devine tot mai
pregnantă. În acelaşi timp însă, intelectualii atei publica un număr tot mai
mare de cărţi şi materiale cărora media seculara le acordă un spaţiu generos.
Într-o oarecare măsură scrierile lor au efect. În Europa Occidentală numărul
persoanelor care se declară fără Dumnezeu ori neagă existenţa lui Dumnezeu este
în creştere, în timp ce de cealaltă parte a Atlanticului numărul ateilor încă
rămâne mic, dar constant. Numărul cărţilor dedicate istoriei ateismului este şi
el în creştere. Cu toate că de la o vreme cărţile care tratează acest subiect
tind să devină monotone şi adăugă tot mai puţină valoare la ceea ce s-a scris
deja asupra subiectului, unele dintre ele examinează subiectul din perspective
unice, ceea ce îl ţine pe cititor interesat în lecturarea în întregime a
cărţii.
O nouă apariţie editorială
O astfel de carte a fost
publicată anul trecut de britanicul Nick Spencer sub un titlu care intrigă:
„Atheists: The Origin of the Species” (Ateii: originea speciilor) Aşa după cum
titlul indica, Spencer examinează originea „speciilor de atei”, afirmând încă
de pe primele pagini că ateismul nu este un monolit şi nu poate fi tratat ca
atare. De-a lungul istoriei, ateismul s-a manifestat în forme multiple, oamenii
au dat ateismului înţelese diferite, iar cei care l-au promovat nu au fost
neapărat persoane care nu au crezut în existenţa lui Dumnezeu sau a
divinităţii. Iar unii intelectuali proeminenţi occidentali, între ei T. S.
Eliot, au declarat ateismul o religie în sine, o variantă a creştinismului, un
crez aparte cu un ritual specific lui. Iar dacă ateismul are origini, motivul
principal pentru care încă există este existenţa teismului, adică a
credinţei în divinitate. Cu alte cuvinte, atâta timp cât oamenii vor manifesta
o credinţă în Dumnezeu ori în divinitate, conchide Spencer, ateismul şi ateii
vor exista şi ei. În acest sens, ateismul nu este original ci reacţionar. Este
o reacţie împotriva şi la adresa celor care cred în Dumnezeu.
Originile ateismului
La început însă, nu a fost aşa.
Învăţăm lucruri interesante despre originile ateismului în cartea lui Spencer.
Ateismul era cunoscut în lumea antică. Originile lui exacte nu sunt cunoscute,
dar Biblia îl menţionează. Vechiul Testament îi numeşte pe atei „nebuni”.
(„Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!”, Psalmul 14,1) Ateismul era
cunoscut şi în Grecia antică. Plato, ne informează Spencer, ne spune că în
vremea lui erau trei tipuri de ateism. Prima variantă este cea clasică, ce
neagă în totalitate existenţa lui Dumnezeu. Al doilea ateism nu neagă existenţa
lui Dumnezeu, dar presupunea că între zei ori Dumnezeu şi oameni nu există nici
o legătură, între ei fiind o separare totală, unde oamenii nu sunt preocupaţi
de zeităţi iar zeităţilor nu le pasă de oameni şi de soarta lor. A treia formă
de ateism, însă, este probabil şi cea mai periculoasă: zeii sunt creaţi după
chipul şi asemănarea oamenilor, nu invers. Adică oamenii îşi creează dumnezei
după imaginaţiile şi moravurile lor şi le atribuie caractere asemănătoare
oamenilor. Cartea lui Spencer este interesantă tocmai pentru că trasează
evoluţia gândirii ateiste din aceste trei perspective.
Ateismul modern
Despre un ateism modern se poate
vorbi doar de 150 de ani încoace, după enunţarea teoriei evoluţioniste şi a
credinţei omului în puterea ştiinţei şi a raţiunii. Dacă până acum 150 de ani
oamenii aşteptau salvarea (ori mântuirea) din partea lui Dumnezeu, de atunci
încoace au o alternativă: ştiinţa şi raţiunea. Acestea din urmă au devenit, în
sec. XX, fundamentul secularismului şi al societăţii seculare. Dar să nu ne
lăsăm înşelaţi, atenţionează Spencer. Pretenţia ateismului că, asemenea lui
Prometeu, a descătuşat pe om de Dumnezeu, de frânghiile şi lanţurile Bisericii,
a religiei ori a credinţei, spune Spencer, este o minciună. Este un „mit”. De
fapt, adăugă el, ateismul are mai puţin de-a face cu raţiunea şi ştiinţa şi mai
mult cu politica. Ateismul modern a fost în primul rând o cauză politică şi
socială a intelectualilor deranjaţi de poziţia dominantă a Bisericii în lumea
occidentală. Pentru a surpa poziţia Bisericii, afirma Spencer, ateii aveau
nevoie de o teorie care să atragă masele şi să le întărâte împotriva Bisericii.
Teoria asta a fost ateismul. La început o formă de anticlericalism,
anticlericalismul a recurs la evoluţionism, raţiune şi ştiinţa şi s-a
transformat într-o doctrină mai mult sau mai puţin coerentă care se numeşte
„ateism”. Spune Spencer: „cartea aceasta argumentează că ateismul modern a avut
în principal o cauză politică şi socială, şi dezvoltarea lui în Europa a avut
mai mult de-a face cu abuzul autorităţii politice legitimate la nivel teologic,
decât cu descoperirile în ştiinţă şi filosofie”.
Ce este ateismul?
Spencer încearcă şi o definiţie a
istoriei ateismului: „istoria ateismului este cel mai bine înţeleasă ca un set
de dezbateri despre autoritate, concepţie în care se suprapun diverse
preocupări – există Dumnezeu?, cum ştim aceasta? cum să ne trăim viaţa? de cine
să ascultăm?” În plus, Spencer numeşte ateismul o „învăţătură parazită”, care
nu are un eşafod original, şi se defineşte nu prin ceea ce ar avea propriu,
căci nu are, ci prin atacurile la adresa celor care cred în Dumnezeu. Atacurile
virulente împotriva credinţei în Dumnezeu, a lui Dumnezeu şi împotriva celor
care cred în Dumnezeu, au fost mereu, şi încă rămân, dieta zilnică a
ateismului. Nu există varietate în manifestările ideologice ale ateismului.
Există o limită a modalităţilor prin care se poate promova şi explică fraza,
banală, „nu există Dumnezeu”. Şi tocmai acesta este falimentul ateismului şi al
secularismului clădit pe el. Ateismul pretinde să demoleze credinţa în Dumnezeu
dar este incapabil să o înlocuiască, să umple vidul. Din această perspectivă,
ateismul se afla în aceeaşi poziţie în care s-a aflat teismul la început: este
mereu atacat pentru poziţiile lui şubrede.
Cine este ateul?
Cititorii acestor rânduri
probabil vor fi surprinşi să afle că ateii în Europa sunt menţionaţi încă din
sec. XV, iar începând cu sec. XVI numărul cărţilor şi pamfletelor care denunţau
credinţa în Dumnezeu, la acea vreme publicate ilegal, a crescut vertiginos.
Arhivele istoriei arată că termenii de „ateu” şi „ateism” au apărut în
scrierile europene pentru prima dată în prima parte a sec. XVI. Italia anului
1551 a fost descrisă de un călător englez că „ţara bolilor, a otrăviţilor şi a
ateilor”. La fel şi Voltaire, în cartea lui „The Sage and the Atheist” (Învăţatul
şi ateul), scria că în sec. XVI Italia era „plină de atei”. Arhivele
Inchiziţiei spaniole menţionează şi ele mii de cazuri de persoane arestate ori
date în instanţă pentru „ateism”. La începutul sec. XVII, în Paris se estimează
că trăiau 50.000 de atei. O carte publicată în Germania în 1713 pretindea că
ateismul în Germania a apărut în sec. XII. La fel în Olanda, care vreme de
multe veacuri a fost refugiul preferat al ateilor, infidelilor şi al celor
răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu. Anglia sec. XVI era şi ea descrisă ca o ţară
a „infidelilor şi ateilor”. Cărţi publicate atunci estimau numărul „infidelilor
şi ateilor” în Anglia la 900.000, adică o şesime din întreaga populaţie a
ţării. Ateismul s-a răspândit cu rapiditate nu doar între cei educaţi dar şi la
masele needucate. Un scriitor de pe vremea aceea numea ateismul „un virus al
minţii”.
Însă, înţelesul termenilor „ateu”
şi „ateism” în sec. XV-XVII erau cu totul diferite de înţelesul acestor cuvinte
astăzi. Cuvântul „ateu” era o etichetă vulgară aplicată oamenilor care îşi
trăiau viaţa în neorânduială, imoralitate, păcătoşenie, ori batjocoreau
învăţăturile Bisericii ori ale Bibliei. În alte cuvinte, erau oamenii care îşi
trăiau viaţa „fără Dumnezeu”. Eticheta aceasta ar fi echivalentul, în zilele
noastre, a cuvântului „depravat”. În categoria ateilor de atunci intrau
beţivii, adulterii, cei care batjocoreau pe Dumnezeu, respingeau învăţăturile
Bibliei, negau imortalitatea sufletului, negau învierea morţilor, existenţa
raiului ori a iadului, ori doctrina creaţiei. Protestanţii includeau în
categoria aceasta pe catolici şi catolicii pe protestanţi. Englezul Nicholas
Brenton, într-o carte publicată în 1616, definea ateul ca „un pericol pentru
societate, iubitor al vanităţii, uricios faptelor bune, ruşinea umanităţii…
taverna este locul lui şi pântecele dumnezeul lui… nu cunoaşte pe Dumnezeu, nu
se gândeşte la cer şi trece prin lumea aceasta ca diavolul spre iad…”
Cauzele ateismului european
Interesante, însă, sunt şi
presupusele cauze care ar fi generat ateismul european. Scriitorii sec. XVI şi
XVII le identifică în diviziunile teologice ale acelor vremuri, în scandalurile
preoţeşti şi bisericeşti, în profanarea lucrurilor sacre, în bogăţiile şi
prosperitatea Bisericii, şi în filosofie. În timp, ateismul european a evoluat
în direcţii opuse, impunând revizuirea termenului de ateu şi ateism. Începând
din sec. XVII, şi mai ales al XVIII-lea, termenul a început să fie atribuit în
mod exclusiv celor care negau existenţa lui Dumnezeu. Cărţile lor, pe atunci
încă publicate ilegal, au fost denunţate de Biserică, iar în 1549 Biserica
Catolică a compilat un „Index al cărţilor interzise”. Erau cărţi care nu doar denunţau
existenţa lui Dumnezeu, dar încurajau oamenii să trăiască pentru moment şi să
îşi maximalizeze plăcerea fără teamă de o pedeapsă eternă ori de Judecata de
apoi. Revoluţia Protestantă, susţine Spencer, a cauzat şi ea proliferarea
ideilor ateiste, pentru că Biserica nu mai deţinea monopolul interpretării
Scripturii. Încet, aceste idei au început să se suprapună, dând naştere
ateismului occidental, care a precedat Revoluţia franceză din sec. XVIII.
(„Despre originea speciilor de atei”; Sursa: http://lumea.catholica.ro/2015/01/despre-originea-speciilor-de-atei/9873249782349/;
Buletinul informativ, 8 ianuarie 2014).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu