Misterul Răului



Mormântul Georges Bernanos



Pe mormântul lui:
Georges Bernanos (1888-1948)
„Când voi muri, să spune-ți dulcelui regat
de pământ cât de mult l-am iubit
că nu mai îndrăznesc să spun”. G.B. 



În Sub soarele Satanei [Sous le soleil de Satan] (1926) Bernanos pune în scenă un preot care are de a face cu principele întunericului. În cursul unei scene halucinante, abatele Donissan (acesta este numele preotului) se întâlneşte chiar cu Lucifer sub aparenţa unui geambaş, care îşi va revărsa asupra lui toată ura sa. Un an mai târziu, în 1927, în Imposture, romancierul, chinuit de Cel Rău, îl aduce în scenă pe abatele Cénabre – un preot care nu mai crede, un preot duşmănos care i se încredinţează Satanei – şi mişcătoarea figură a abatelui Chevance.

Meditaţia lui Bernanos despre misterul Răului continuă în capodopera sa Jurnalul unui preot de tară (1936), unde atinge expresia sa cea mai inspirată. În scena în care el o înfruntă pe Chantal, parohul de Ambricourt îi spune: „Existăo comuniune a sfinţilor, după cum există şi o comuniune a păcătoşilor. În ura pe care păcătoşii o poartă unii altora, în dispreţ, ei se unesc, se îmbrăţişează, se ataşează, se confundă, ei nu vor fi într-o zi, în ochii Atotputernicului, decât acest lac de noroi totdeauna lipicios peste care treceşi iar trece în zadar fluxul imens al iubirii divine”. Puţin mai departe în roman, preotul se întreabă din nou despre lumea Răului: „Ei spun că după mii de secole, pământul este încă în deplină tinereţe, ca în primele stadii ale evoluţiei sale planetare. Răul, şi el, începe”. (G. Bernanos, Journal d’un curé de campagne, în Oeuvres romanesques, Bil. De la Pléiade, p. 1139 şi p. 1144).

Răul, păcatul: Bernanos a fost tulburat în mod vizibil de aceste realităţi teribile. Contrar lui Rousseau, el crede în păcatul originar şi nu se gândeşte deci că omul s-a născut bun. La fel, despre acea „ură secretă de neînţeles” care frământă inima omului cu privire la semenii săi şi la sine însuşi, Bernanos spunea: „I se poate da acestui sentiment misterios originea sau explicaţia care se vrea, dar trebuie să i se da una. Pentru noi, creştinii, noi credem că această ură reflectă o altă ură, de mii de ori mai adâncă şi mai lucidă – aceea a Duhului nespus care a fost cel mai strălucitor dintre stelele adâncului, şi care nu se va ierta niciodată căderea sa imensă” (G. Bernanos, La liberté, pur quoi faire? [1953], Folio essais, p. 204-205).

Aşa cum era de aşteptat, Bernanos s-a gândit şi la infern. În Monsieur Ouine (1943), parohul de Fenouille spune: „Se vorbeşte mereu despre focul iadului, dar nimeni nu l-a văzut, dragii mei. Infernul este frigul” (G. Bernanos, Monsieur Ouine, în Oeuvres romanesques, p. 1490). Deja, în Sub soarele Satanei, geambaşul demoniac afirma: „Eu sunt însuşi Frigul” (G. Bernanos, Sous le soleil de Satan,în Oeuvres romanesques, p. 142). Însă abia în Jurnalul unui preot de tară găsim formula de neuitat: „Infernul înseamnă a nu mai iubi” (G. Bernanos, Journal d’un curé de campagne,în Oeuvres romanesques, p. 1163). Zece ani mai târziu, într-un text scris pentru deportaţi, Bernanos, fidel gândirii sale, va mai scrie: „Infernul îşi detestă lipsa de a mai fi capabil să iubească, nu este altă condamnare ca aceasta” (G. Bernanos, Essais et écrits de combat, Bibl. De la Pléiade, II, p. 1166).

(Sursă: François de Saent-Cheron, Georges Bernanos, în http://www.adpf.asso.fr/adpf-publi/folio/textes/bermamps.rtf; trad. pr. Isidor Chinez).