Nevrozele
noogene nu se nasc din conflictul dintre pulsiuni și instincte, ci mai degrabă
din problemele existenţiale. Printre aceste probleme, blocarea voinţei de sens
joacă un rol însemnat.
Este
limpede că în cazurile noogene, terapia cea mai potrivită şi mai adecvată nu
este psihoterapia în general, ci logoterapia: adică o terapie care îndrăzneşte
să pătrundă în dimensiunea specific umană.
Dați-mi
voie să citez următoarea situaţie: un înalt diplomat american s-a prezentat la
cabinetul meu din Viena cu intenţia de a continua tratamentul psihanalitic pe
care-l începuse cu cinci ani în urmă cu un psihanalist din New York.
La
început, l-am întrebat de ce consideră că are nevoie de psihanaliză şi care este
motivul principal pentru care a apelat la şedinţele psihanalitice. A reieşit că
pacientul era nemulţumit de cariera lui şi că i se părea extrem de dificil să
se supună politicii externe americane. Psihanalistul îi repetase de nenumărate
ori că trebuia să se împace cu tatăl său, pentru că guvernul Statelor Unite şi
superiorii săi nu erau „nimic altceva decât” imagini ale tatălui său[1]
şi, în consecinţă, insatisfacţia în ceea ce priveşte activitatea sa se datora
urii pe care în mod inconştient o nutrea faţă de tatăl său. În decursul celor
cinci ani de psihanaliză, pacientul fusese tot mai mult îndemnat să accepte
interpretările psihanalistului său, până când n-a mai fost capabil să vadă pădurea
din cauza copacilor, adică a fost incapabil să vadă realitatea din pricina simbolurilor
şi imaginilor. După câteva întrevederi mi-a devenit limpede faptul că voinţa de
sens a pacientului era împiedicată din pricina vocaţiei sale, omul dorind de fapt
să se implice în alt gen de activitate. Cum nu avea niciun motiv să nu renunţe
la profesia sa şi să nu se dedice alteia, pacientul aşi procedat astfel,
beneficiind de satisfacţii maxime. În următorii cinci ani a continuat să se bucure de
noua sa ocupaţie, aşa cum mi-a şi mărturisit de curând. Mă îndoiesc că în cazul
lui am avut de-a face cu vreo tulburare nevrotică și de aceea m-am şi gândit că
nici nu avea nevoie de psihoterapie, nici măcar de logoterapie, pentru simplul
motiv că, de fapt, nici nu era bolnav. Nu orice stare internă conflictuală este
neapărat una nevrotică; o anumită doză de conflict este normală şi sănătoasă. În
mod asemănător, suferinţa nu este întotdeauna un fenomen patologic. în loc să
fie un simptom de nevroză, suferinţa poate fi la fel de bine o creaţie
omenească[2],
în special dacă suferinţa se naşte dintr-o frustrare existenţială. Aş nega în
mod categoric că în cazul în care o persoană caută sensul vieţii sau se
îndoieşte cu privire la sensul vieţii sale, aceste fapte ar fi provocate de
vreo boală sau ar conduce către ea. În sine, frustrarea existenţială nu este
nici patologică, nici patogenă[3].
Nici frământarea, ba chiar nici disperarea omului cu privire la valoarea vieţii
sale nu reprezintă altceva decât o problemă
existenţială, în nici un caz o boală
mintală. Se prea poate ca interpretarea acestor probleme existenţiale în
termenii unei boli mintale să motiveze un medic să îngroape disperarea existenţială a pacientului sub o
grămadă de tranchilizante. Sarcina sa este mai degrabă să îşi îndrume pacientul
pe timpul crizei existenţiale de creştere şi dezvoltare.
Logoterapia
consideră că misiunea ei este de a ajuta pacientul să găsească sensul vieţii
sale. Întrucât logoterapia îl face conştient de logosul ascuns al existenţei sale, ea este un procedeu analitic. În
această privinţă, logoterapia se aseamănă cu psihanaliza. Totuşi, în încercarea
sa de a readuce un lucru în conştiinţă, logoterapia nu-şi restrânge activitatea
la faptele instinctuale din
subconştientul individului, ci se preocupă de realităţile sale existenţiale,
cum ar fi sensul potenţial al vieţii pe care persoana îl are de împlinit,
precum şi voinţa sa de sens. Orice
tip de analiză, chiar şi aceea care se abţine să includă dimensiunea noologică
în procesul terapeutic, încearcă să facă pacientul să conştientizeze lucrul
după care tânjeşte în străfundul fiinţei
sale. Logoterapia se distanţează de psihanaliză prin faptul că ea consideră
omul drept o fiinţă a cărei principală preocupare este aceea de a-şi atinge
rostul, nu de a-şi satisface nevoile şi instinctele, nici de a reconcilia
cerinţele inconştientului (id-ul), egoului
şi superegoului, şi nici de a se ajusta şi adapta la societate şi mediu[4]. (Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, 113-116).
[1]
În
psihanaliză, structurile de autoritate (precum şefii direcţi, structurile
localede putere, guvernul, preşedintele ţării etc.) sunt privite ca reflectând,
în esenţă, poziţiade autoritate a tatălui, pe care copilul este obligat să o
recunoască şi să o accepte din fragedă copilărie, în funcţie de care i se
modelează personalitatea în primii ani de viaţă, dar cu care intră în conflict
pe măsură ce se maturizează și față de care doreşte să îşi afirme, în cele din
urmă, independenţa (n. trad.).
[2] În sensul că omul
însuşi, prin modul în care se raportează la condiţiileexterioare, de mediu, sau
la cele interne (fiziologice, psihologice, spirituale), prin aspiraţiile sale
care pot fi în dezacord flagrant cu posibilităţile reale de care el dispunela
un anumit moment dat şi într-o anumită conjunctură de viaţă, îşi poate crea
singur conflicte interne, care ating uneori cote dramatice (n. trad.).
[4] Conform psihanalizei, psihicul este
alcătuit din trei instanţe: id
(şinele sau inconştientul), ego (eul) şi superego (supraeul -
conştiinţa morală). Şinele, în care acţionează două pulsiuni instinctuale
-sexualitatea şi agresivitatea - operează pe baza principiului plăcerii (voinţa
de plăcere, cum o numeşte Frankl), respectiv pentru evitarea durerii şi
căutarea plăcerii. Supraeul (conştiinţa morală) are menirea de a aplica principiile
morale în procesul de satisfacere a nevoilor personale. Eul conştient (funcţiile
sale includ percepţia, interpretarea percepţiilor, mişcările voluntare, modularea
afectelor şi impulsurilor, cogniţia, memoria, judecata şi adaptarea la realitate)
este guvernat de prinapiul realităţii şi are drept scop găsirea unor modalităţi
sigure şi acceptabile, din punct de vedere moral, de satisfacere a nevoilor
sinelui fără a încălca limitele impuse de superego (conştiinţa morală). Eul şi
supraeul operează atât la nivel conştient, cât şi inconştient, în timp ce şinele
este în întregime inconştient (n. trad.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu