Omul în căutarea sensului vieţii - Voința de sens (2)

Vitraliu

Căutarea sensului reprezintă motivaţia primă a omului în viaţă, iar nu o „raţionalizare secundară” a pornirilor sale instinctuale. Unicitatea şi specificul sensului constau în faptul că acesta trebuie şi poate fi îndeplinit numai de către omul însuşi. Numai astfel conceptul capătă semnificaţia care îi va satisface omului voinţa sa de sens. Există autori care consideră că sensurile şi valorile „nu sunt altceva decât mecanisme de apărare, forme de reacţie şi de sublimare”. În ceea ce mă priveşte, n-aş vrea să trăiesc de dragul „mecanismelor mele de apărare” şi nici nu aş fi gata să mor de dragul „formelor mele de reacţie”. Totuşi, omul este capabil să trăiască şi să moară pentru idealurile şi valorile sale!

Cu câţiva ani în urmă a fost organizat un sondaj de opinie în Franţa. Rezultatele au arătat că 98% dintre oamenii chestionaţi au admis că omul are nevoie de „ceva” pentru care să trăiască. Mai mult, 61 % dintre aceştia au mărturisit că în viaţa lor există ceva sau cineva pentru care ar fi gata chiar să își dea viaţa. Am repetat sondajul de opinie în secţia mea, din cadrul spitalului din Viena, atât printre pacienţi, cât şi printre membrii personalului, iar rezultatele au fost practic aceleaşi ca şi în cazul miilor de oameni chestionaţi în Franţa. Diferenţele au fost de numai 2%.

Un alt studiu statistic, desfăşurat pe 7 948 de studenţi din 48 de colegii, a fost realizat de către sociologii de la Universitatea John Hopkins. Raportul lor preliminar face parte dintr-un studiu cu durata de doi ani susţinut financiar de National Institute of Mental Health. Chestionaţi cu privire la ce anume consideră a fi „foarte important” pentru ei în prezent, 16% dintre studenţi au bifat: „să am cât mai mulţi bani”, în vreme ce 78% au spus că scopul lor principal este: „să caut şi să găsesc un sens în viată”.

Desigur, ar putea exista unele situaţii în care interesul individului faţă de valorire prezintă, de fapt, o camuflare a unor conflicte lăuntrice. Dar chiar şi aşa fiind, acestea reprezintă o excepţie de la regulă, nu regula însăşi. În astfel de cazuri avem de-a face cu pseudovalori, iar ele trebuie demascate. Acest proces de demascare trebuie să înceteze însă de îndată ce avem de-a face cu ceea ce este autentic şi veritabil în om, respectiv cu dorinţa acestuia de a avea o viaţă cât mai plină de sens. Dacă nu se opreşte în acest punct, unicul lucru pe care psihologul respectiv îl demască este, de fapt, propriul său „motiv ascuns”, respectiv nevoia sa inconştientă de a desconsidera şi devaloriza tocmai ceea ce este cu adevărat omenesc în om.

(Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, 111-112).