luni, 22 aprilie 2013

Învierea lui Cristos, fapt istoric (lectură pentru timpul pascal)

 




Erezii vechi şi noi
 
În timpul vieţii sale pământeşti, Cristos de mai multe ori le-a prezentat prietenilor şi duşmanilor Învierea sa ca dovadă a misiunii sale salvatoare şi a divinităţii sale. Evanghelistul Matei scrie: „Atunci unii din cărturari şi din farizei au luat cuvântul şi i-au zis: „Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la tine!" Drept răspuns El le-a zis:, Acest neam viclean şi adulter cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona. Căci după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului" (Mt 12, 38-40).
 
Miracolul Învierii Domnului stă la temelia credinţei creştine şi nu miracolul unui foc care ar coborî din cer în noaptea Paştelui la Sfântul Mormânt din Ierusalim. Nu e de mirare, aşadar, că adversarii creştinismului au fost şi sunt preocupaţi în primul rând de demolarea acestui miracol. Sunt cunoscute interpretările raţionaliştilor moderni în încercarea de a da învierii lui Cristos o explicaţie pur naturală.

 
Pentru profesorul Paulus din Heidelberg moartea lui Isus a fost doar aparentă; revenindu-şi în simţuri, Isus a ieşit din mormânt fără să-l fi văzut cineva.
 
Lessing a reluat zvonul răspândit de evreii care i-au mituit pe soldaţii de pază la mormântul lui Isus ca să spună că, pe când ei dormeau, au venit ucenicii şi au furat cadavrul. L-au ascuns bine şi au început să predice că a înviat.
 
Strauss, Renan şi Schenkel, mai subtili, afirmă că apostolii au fost victimele unor halucinaţii provocate de starea de oboseală şi de şoc în care se aflau.
 
Harnack susţine că apostolii au făcut nişte experienţe interioare, subiective, care nu au nimic de-a face cu o înviere din morţi adevărată. Din aceste experienţe s-a născut credinţa lor în înviere.
 
E adevărat, învierea lui Cristos este un mister al credinţei, dar el este, totodată, un fapt istoric, concret, real. Aşa o prezintă apostolul Petru, când în ziua de Rusalii rosteşte aceste cuvinte nemaiauzite şi uluitoare: „Pe acest Isus Dumnezeu l-a înviat iar noi suntem martori ai acestui fapt" (Fap 2,32).
 
Interpretările raţionaliştilor moderni cu privire la învierea lui Isus, de fapt nu sunt deloc moderne şi nu conţin nici o noutate. Sunt vechile erezii gnostice care circulau deja în primele două secole ale Bisericii şi de pe care în timpurile moderne se şterge praful.
 
Gnosticii, influenţaţi de filosofia greacă, porneau de la ideea că învierea unui trup este imposibilă. Pentru ei, învierea lui Isus nu era un eveniment unic întâmplat în trecut, ci era simbolul posibilităţii de a face experienţa prezenţei lui Cristos în prezent şi susţineau că apostolii n-au înţeles cuvintele lui Isus şi au schimbat un adevăr spiritual cu un fapt real.
 
Mărturia lui Ioan
Apostolul Ioan, care a supravieţuit îndelung tuturor celorlalţi apostoli, cunoştea bine erezia gnosticilor. Scriind Evanghelia sa în jurul anului 100, povesteşte în ea o experienţă a sa personală,spre a arăta falsitatea interpretării spiritualiste pe care gnosticii o dădeau învierii.  Este vorba de vizita făcută la mormânt împreună cu Petru, îndată după înviere. Maria Magdalena a alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care îl iubea Isus, şi le-a zis: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus". Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi au plecat spre mormânt. Au început să alerge amândoi împreună. Dar celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru şi a ajuns cel dintâi la mormânt. S-a aplecat şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză lăsate jos, dar n-a intrat. Iar ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu fâşiile de pânză, ci împăturit şi pus într-un loc aparte [...] Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el; el a văzut şi a crezut" (In 20,2-8).
 
Pentru a înţelege ce a văzut Ioan şi ce l-a determinat să creadă în înviere e bine de ştiut cum a fost înmormântat Cristos. De înmormântare s-au ocupat doi membri de seamă ai Sinedriului, Iosif din Arimateea şi Nicodim, ucenici în ascuns ai lui Isus şi, fără îndoială, buni cunoscători ai tradiţiilor funebre iudaice.
 
Potrivit legislaţiei în vigoare, un condamnat la moarte nu avea dreptul la o înmormântare onorabilă. Mai exact, trupul lui, gol, era aruncat în groapa comună, împreună cu instrumentul cu care era ucis; cu crucea pe care a murit, în cazul lui Isus, Iosif din Arimateea, văzând că ucenicii îl părăsiseră pe Isus, de îndată ce acesta a murit, a mers la Pilat şi i-a cerut un favor: să-i dea trupul lui Isus, spre a-i face o înmormântare normală, cu onorurile funebre cuvenite. Iosif era o personalitate prea cunoscută pentru ca slujbaşul roman să-i refuze favorul cerut, în plus, deşi îşi spălase mâinile, probabil că îl apăsa conştiinţa pentru faptul de a fi condamnat la moarte un om nevinovat. Prin acest gest de bunăvoinţă voia să repare cumva laşitatea de care dăduse dovadă.
 
Dar chiar când rudele sau prietenii obţineau un asemenea favor de la autorităţile romane sau de la Sinedriu, o anumită pedeapsă tot i se aplica mortului: nu era înmormântat cu hainele pe care le purtase în viaţă, ci trebuia înfăşurat într-o pânză veche în care fuseseră păstrate la sinagogă sulurile Legii, spre a arăta că cel înmormântat s-a făcut vinovat de încălcarea Legii, pentru care fapt a fost condamnat la moarte. Iosif din Arimateea, pe deplin convins de nevinovăţia lui Isus, şi-a permis să nu observe această dispoziţie. A cumpărat o pânză de in de bună calitate în care să înfăşoare trupul lui Isus. Această pânză avea să treacă în istorie cu numele de giulgiu.
 
Legea iudaică mai cerea ca cine murea de o moarte violentă, prin vărsare de sânge, să fie înmormântat cu sângele de pe el. Pentru evrei sângele era „sângele vieţii", sediul vieţii, partea divină din om, era ca un membru al corpului. Fără el, la învierea de apoi, omul nu ar învia în integritatea fiinţei sale. Acesta este motivul pentru care şi astăzi unii evrei păstrează partea din trup amputată la operaţie, o mână, un picior; la înmormântare i se pune mortului alături în mormânt, pentru ca la înviere să nu-i lipsească nimic din trup.
 
Trupul lui Isus era, desigur, o rană din creştet până în tălpi. Coborârea de pe cruce a fost dificilă şi a durat mult. Cei care l-au coborât au trebuit să fie foarte atenţi, să nu-l atingă cu mâinile goale, ca să nu se desprindă nici un fragment din sângele care îl acoperea în întregime.
 
Odată coborât de pe Calvar şi întins pe lespedea de piatră de la poalele colinei, numită piatra ungerii, cadavrul lui Isus nu a fost nici spălat, nici uns cu mirodenii, aşa cum se făcea în mod obişnuit înainte de înmormântare. Nu din lipsă de apă, nici din lipsă de timp: se apropia începutul sabatului când nimeni nu avea voie să se atingă de un cadavru, ci pentru că de pe trupul lui Isus nu trebuia să se desprindă nici o fărâmă din sângele care îl acoperea.
 
Aşadar, Iosif şi cei care îl ajutau au întins pânza pe lespedea de piatră, au aşezat trupul lui Isus, gol, cu faţa în sus, au trecut pânza pe la tălpi şi au acoperit şi partea superioară până la cap. Mai înainte de aceasta, au avut grijă să-i pună pe ochi câte o monedă, ca pleoapele să nu i se deschidă în mormânt. Era obiceiul la evrei să se pună pe ochii morţilor monede sau pietricele ca să-i ţină închişi, în concepţia iudaică omul nu poate privi concomitent două lumi: şi lumea aceasta şi lumea de dincolo. Pe giulgiul din Torino oamenii de ştiinţă au descoperit urmele a două monede bătute de Pilat din Pont pe vremea împăratului Tiberiu, între anii 25-32 ai erei creştine.
 
Apoi, trupul lui Isus a fost înfăşurat de la tălpi până la gât cu fâşii tăiate din pânză, aşa cum este copilul înfăşat în scutece, astfel încât giulgiul nu se mai vedea.
 
În cele din urmă, i s-a acoperit faţa cu o batistă, cu un ştergar. E ceea ce numeau romanii sudarium" cu care îşi ştergeau faţa de sudoare. Era un obicei introdus de romani în tot Imperiul, adoptat şi de evrei. Acest ştergar era pus pe faţa mortului pentru mai multe motive: ca să o protejeze de muşte până la înmormântare; ca să ţină închisă gura mortului; ca mirodeniile turnate pe tot corpul să nu-i atingă direct pielea; în cazul lui Isus, ca să ţină la un loc cele două capete ale pânzei de la creştet.
 
În timp ce Iosif se ocupa de toate acestea, colegul său din Sinedriu, Nicodim, se ocupa de mirodeniile necesare pentru îmbălsămarea cadavrului. De fapt, nu e vorba de o îmbălsămare propriu-zisă. Îmbălsămarea era o operaţie complexă, care presupunea nu numai lucrători specializaţi, dar şi laboratoare speciale şi o muncă ce dura mai bine de o lună de zile. Pentru a-i onora pe morţii lor şi pentru a amâna intrarea în putrefacţie, evreii, conform tradiţiei lor seculare, turnau pe cadavru mirodenii lichide şi ardeau mirodenii solide înăuntru sau în afara mormântului.
 
Aşadar, după cum ne informează Evangheliile, Nicodim a cumpărat o cantitate uriaşă de mirodenii: 32 de litri şi jumătate de balsam. Era un amestec de mir şi aloe. Mirul era o substanţă aromată, cu parfum puternic şi gust amar, originară din Arabia meridională şi din Somalia, produsă din răşina unui arbore de gumă. Era foarte preţuită în Orient, fiind folosită pentru îndepărtarea mirosurilor urâte şi pentru parfumarea ţesăturilor. Aloea putea să fie un suc amar, cum este aloea medicinală (aloe socotrina) sau pulbere provenind dintr-un lemn parfumat (acquilaria agallolca).
 
Mormântul în care avea să se odihnească trupul lui Isus şi pe care îl oferise Iosif din Arimateea era săpat în piatră şi era format din camera mortuară cu o laviţă de piatră pe care era aşezat cadavrul, fără sicriu, şi un vestibul sau o anticameră, la intrarea căreia se punea o piatră uriaşă cât o piatră de moară, de formă rotundă. Cu o parte din mirodenii Nicodim a acoperit laviţa mortuară. Când totul a fost gata, trupul lui Isus a fost transportat pe o năsălie de la locul unde fusese pregătit la mormânt. Procesiunea a avut loc aşa cum se desfăşura ea în mod obişnuit la evrei: cei prezenţi veneau desculţi în urma năsăliei jelind, bocind, sfâşiindu-şi hainele, acoperindu-şi capul cu cenuşă, smulgându-şi părul de pe cap şi barba.
 
După ce trupul lui Isus a fost aşezat în mormânt pe stratul de mirodenii de pe laviţa de piatră, Nicodim a turnat restul lichidului parfumat deasupra lui, acoperindu-l în întregime, inclusiv capul. Giulgiul şi fâşiile cu care era înconjurat nu se mai vedeau deloc.
 
Odată terminată înmormântarea, toţi au părăsit mormântul, după care s-a astupat cu piatra uriaşă intrarea. Dar a fost aşezată numai provizoriu. Acesta era obiceiul: trei zile rămânea pusă provizoriu; în caz că era vorba de o moarte aparentă, cel înmormântat să poată ieşi afară. După trei zile, când moartea biologică era de acum sigură, piatra de la intrare era zidită definitiv, în aceste trei zile, rudele, prietenii mortului, veneau la mormânt, dădeau piatra la o parte, jeleau şi se rugau în vestibul, turnau mirodenii pe cadavru sau ardeau substanţe aromate.
 
Era vineri seara, la apusul soarelui, când începea sabatul şi nimeni nu se mai putea apropia de mormânt. Femeile care au asistat la înmormântarea lui Isus s-au întors acasă şi au aşteptat să treacă sabatul. Duminică, dis-de-dimineaţă, au venit la mormânt cu mirodenii. Când erau aproape de mormânt - era la răsăritul soarelui - au fost surprinse de un cutremur. De fapt nu era un cutremur de pământ: era zgomotul pietrei uriaşe de la intrarea în mormânt; prăvălindu-se de la sine, a făcut să se zguduie colina Calvarului. Piatra de la intrarea în mormânt s-a răsturnat nu pentru a-i permite lui Isus să iasă afară, căci trupul său spiritualizat nu mai putea întâlni nici o piedică în cale, dar pentru a vesti că poarta infernului, adică a împărăţiei morţilor, fusese deschisă şi nu mai putea fi închisă.
 
Intrând în mormânt, femeile au observat cu stupoare că trupul lui Isus dispăruse. Una dintre ele, Maria Magdalena, îngrozită, a fugit în oraş şi i-a alarmat pe apostoli.
 
Atunci cei doi apostoli, Petru şi Ioan, au pornit spre mormânt. Intrând în mormânt, Ioan a văzut şi a crezut. Ce a văzut? Traducerea inexactă în limbile moderne fac să nu se mai înţeleagă exact conţinutul descrierii evanghelistului Ioan în original. El a văzut fâşiile de pânză care acopereau complet giulgiul nu „jos", cum e scris în traducere, ca şi cum ar fi căzut jos de pe laviţa de piatră, ci „lăsate în jos". Şi a văzut ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus, care nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un loc aparte. Traducerea exactă: a văzut ştergarul care fusese pe capul lui Isus care nu era ca fâşiile de pânză, ci avea formă rotundă ca un sul şi avea o poziţie aparte, ciudată, extraordinară, bombată, nu era lăsat în jos de parcă ar fi fost în el capul lui Isus.
 
Cu alte cuvinte, în momentul în care Isus a înviat şi trupul lui a ieşit din pânzele cu care fusese înmormântat, s-a produs o căldură şi o lumină, care a durat numai o fracţiune infinitezimală de secundă, dar de o intensitate extraordinară, în aceeaşi clipă au dispărut cei 32 de litri şi jumătate de mirodenii, s-au volatilizat, şi pânzele s-au uscat. Marea cantitate de mirodenii care au îmbibat pânzele a fost providenţială, altminteri acestea ar fi ars. Ştergarul s-a întărit, s-a apretat, şi a rămas ridicat, ca şi cum capul lui Isus ar fi fost înăuntru. Acelaşi proces s-a petrecut şi cu giulgiul şi cu fâşiile de pânză, dar din cauza greutăţii, acestea nu au rămas ridicate şi s-au lăsat în jos.
 
Şi dacă a văzut, Ioan a crezut. Ce a crezut? Că Isus înviase cu adevărat. Nu îşi revenise dintr-o moarte aparentă, nu era vorba de o reanimare, după care a părăsit mormântul, căci nu ar fi putut să iasă din giulgiu, din fâşiile de pânză cu care fusese legat de la tălpi până la gât, din ştergar, lăsând nemişcate toate acestea fără a le clinti din loc. Nici nu fusese furat trupul lui, căci ce rost ar fi avut ca hoţii să-L dezbrace şi să ducă în spate un cadavru gol? Şi dacă l-ar fi dezbrăcat, cum ar fi putut să lase tot ce a fost pe el intact, neatins, nemişcat?
 
Giulgiul, fâşiile de pânză, ştergarul care a acoperit faţa lui Isus pus în mormânt, au fost martorii învierii şi dovada concretă a învierii. Ele l-au făcut pe Ioan şi pe ceilalţi apostoli să creadă în învierea pe care Isus le-o prevestise de atâtea ori. Credinţa este mister şi dar al lui Dumnezeu, dar nu este oarbă, are nevoie de dovezi.
 
Un martor incomod
 
 
Acest giulgiu în care a fost înfăşurat trupul lui Isus, care l-a ajutat pe apostolul Ioan să creadă, rămâne peste veacuri şi milenii un martor şi o dovadă a învierii Domnului. E vorba de celebrul giulgiu al lui Cristos care se păstrează într-o capelă a Catedralei din Torino.
 
Misterioasă istoria acestui giulgiu cu imaginea răstignitului de pe el! Cum a apărut această imagine, rămâne încă o enigmă pentru oamenii de ştiinţă.
 
Explicaţia cea mai credibilă este aceasta: Iosif din Arimateea şi Nicodim, când l-au înmormântat pe Isus, au fabricat, fără să-şi dea seama, un aparat de fotografiat original, format dintr-o cameră obscură dotată cu o placă fotografică sensibilă. Giulgiul îmbibat cu mirodenii a devenit camera obscură. Aloea, făcându-1 sensibil la lumină, a transformat giulgiul în placă fotografică la nivelul contactului cu trupul lui Cristos pe partea superioară şi pe cea interioară.
 
După 39 de ore de la moarte şi 36 de ore de la înmormântare, când a avut loc moartea biologică, adică moartea tuturor celulelor, şi trebuia să aibă loc putrezirea cărnii, în interiorul giulgiului s-a întâmplat ceva nemaiauzit, extraordinar şi irepetabil: trupul lui Isus s-a aprins, a străfulgerat de o lumină orbitoare, producând o flacără puternică, s-a transfigurat, a dispărut din interiorul giulgiului. Atunci a avut loc primul flash din istorie, producând pe suprafaţa interioară a giulgiului un negativ fotografic perfect.
 
Fiind vorba de un martor jenant al învierii lui Cristos, e normal ca acest giulgiu să găsească adversari înverşunaţi ai autenticităţii lui şi să provoace dispute pasionate.
 
Savanţii de la trei laboratoare: din Tucson, Oxford şi Zürich, supunând în 1988 un fragment din giulgiu examinării cu carbon 14 pentru a-i stabili vârsta, au crezut că au pus definitiv capăt discuţiilor, dând un verdict fără apel: „Giulgiul este un fals".
 
În ziua de 13 octombrie 1988, cardinalul Anastasie Ballestrero, arhiepiscop de Torino, a dat publicităţii un comunicat în care spunea: „Prin intermediul doctorului Tit de la British Museum, coordonatorul proiectului, laboratoarele universităţii din Arizona, al Universităţii din Oxford şi al Institutului politehnic din Zürich, care au efectuat probele de datare a ţesutului giulgiului sfânt, folosind carbonul radioactiv, au comunicat, în sfârşit, la 28 septembrie 1988, gardianului pontifical al giulgiului sfânt rezultatul operaţiunilor lor. Acest document precizează că intervalul datării ţesutului giulgiului, având o garanţie de 95 %, se situează între anii 1260-1390 era noastră.
 
Dar rezultatul examinării cu carbon 14 nu numai că nu a pus capăt discuţiilor şi polemicilor, ci, dimpotrivă, le-a înteţit. Rezultatul nu era concludent, nu explica enigma giulgiului, dar o complica şi mai mult. Nemulţumirea pentru nerăbdarea cu care reprezentantul Bisericii s-a grăbit să accepte verdictul celor trei laboratoare a venit tocmai din partea oamenilor de ştiinţă.
 
Hebdomadarul Le Point scria, nu fără o nuanţă de ironie: „Ca oamenii de ştiinţă să contrazică afirmaţiile Scripturilor, acest lucru s-a văzut de o mie de ori. Dar ca oamenii de ştiinţă să reproşeze Bisericii că prea s-a grăbit să admită concluziile colegilor lor, acest lucru se întâmplă mai rar".
 
Celebrul profesor Jerome Lejeune de la Paris, părintele geneticii moderne, s-a ocupat de acest caz. El a fost cel dintâi care a demonstrat şi a demascat lipsa de corectitudine şi onestitate din partea cercetătorilor de la cele trei laboratoare.
 
Profesorul Lejeune s-a deplasat personal la Budapesta pentru a studia un celebru manuscris pe pergament (Pray) păstrat la Biblioteca naţională din capitala Ungariei. E vorba de un text scris în maghiară, într-o mănăstire între anii 1192-1195. Manuscrisul are şi patru desene reprezentând coborârea lui Isus de pe cruce, punerea în mormânt, precum şi o reprezentare a lui Cristos în slava cerească.
 
Analizând detaliile desenelor, savantul dovedeşte cu toată rigoarea unui om de ştiinţă, că desenatorul a avut sub ochi giulgiul care se află în prezent la Torino, de unde a luat anumite elemente pe care nu ar fi avut cum să le cunoască din altă parte. Or, artistul care a făcut desenele pe pergamentul de la Budapesta a trăit cu mult înainte de perioada 1260-1390 în care savanţii amintiţi, folosind carbonul 14, au datat giulgiul. Astfel încât datarea cu carbon 14 nu a discreditat giulgiul, ci însăşi credibilitarea examinării cu carbon 14.
 
Profesorul Lejeune a scris preşedintelui Centrului internaţional de studii asupra giulgiului din Torino: „După descoperirea codexului Pray, afacerea cu carbon 14 nu mai are valoare în ochii noştri".
 
Presupunând că examinarea giulgiului cu carbon 14 este corectă, fară eroare, rezultatele examenului tot nu pot fi concludente. Giulgiul nu este o pânză ca oricare alta; el a venit în contact cu supranaturalul şi ar fi straniu să presupunem că n-a suferit nici o influenţă, nici o modificare. Dimpotrivă, e normal ca lumina şi căldura extraordinară care au emanat din trupul lui Isus în momentul învierii a modificat structura intimă, chimică a pânzei în care era înfăşurat, l-a îmbogăţit cu carbon 14, l-a proiectat în viitor, întinerindu-l cu o mie şi ceva de ani.
 
Dar oricât ar fi de convingătoare dovezile în favoarea autenticităţii giulgiului din Torino ca martor incomod al învierii lui Cristos, ele nu pot constrânge pe nimeni să creadă în învierea Domnului.
 
În fond, şi cei care s-au făcut vinovaţi de moartea lui Cristos au avut dovezi mai mult decât evidente ale învierii lui. Şi totuşi au refuzat să creadă. Au preferat să mituiască pe soldaţii care au făcut de pază la mormânt, pentru ca aceştia să răspândească zvonul fals că, pe când ei dormeau, au venit ucenicii şi i-au furat trupul. (de pr. Claudiu Dumea, Învierea lui Cristos, fapt istoric, [Mesagerul Sfântului Anton, mai-iunie 2001]).
(

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu