Rugăciunea broaştei

Într-o noapte, pe când se ruga, fratele Bruno a fost tulburat de orăcăitul unui broscoi. Încercările lui de a ignora sunetele dizgraţoase s-au dovedit inutile, aşa că, exasperat, a sfârşit prin a striga pe fereastră:

- Tăcere! Îmi fac rugăciunile!

Fratele Bruno era un sfânt, aşa că porunca lui a fost imediat ascultată. Toate creaturile vii din preajmă au tăcut, pentru ca sfântul să se poată ruga în pace.

În mintea lui Bruno a apărut însă o îndoială, care i s-a părut chiar mai tulburătoare:

- Dacă Dumnezeu ascultă cu acceaşi plăcere orăcăitul broaştei ca şi psalmii tăi?

- Ce plăcere i-ar putea face lui Dumnezeu orăcăitul unei broaşte? nu s-a lăsat mai prejos Bruno.

 Dar vocea interioară a insistat:

- De ce crezi că a inventat Dumnezeu sunetul?

Bruno nu ştia, aşa că a-a decis să afle de ce. Ei a ieşit la fereastră.

- Cântă!

Orăcăitul broscoiului s-a auzit imediat, însoţit cu veselie de toate broaştele din vecinătate. Bruno a ascultat cu atenţie zgomotele şi şi-a dat seama că dacă nu le mai opune rezistenţă, ele nu mai sunt supărătoare, ci dimpotrivă, îmbogăţesc tăcerea nopţii.

Odată cu această descoperire, inima lui Bruno a intrat în armonie cu universul şi pentru prima oară în viaţă, el a înţeles ce înseamnă să te rogi cu adevărat. (Anthony de Mello, Rugăciunea broaştei, Editura Mix, Braşov 2003, 33-34).