Iubiţi fraţi şi surori! Ne-am adunat în rugăciune, răspunzând invitaţiei Imnului ambrozian de la Ora a Treia: „Este ora a treia. Domnul Isus urcă batjocorit pe cruce”. Este o referire clară la ascultarea iubitoare a lui Isus faţă de voinţa Tatălui. Misterul pascal a dat început unui timp nou: moartea şi învierea lui Cristos recreează nevinovăţia omenirii şi-i face să izvorască bucuria. Continuă, de fapt, imnul: „De aici începe timpul mântuirii lui Cristos - Hinc iam beata tempora coepere Christi gratia”. Ne-am adunat în Bazilica Catedrală, în acest Dom care este cu adevărat inima oraşului Milano. De aici gândul se extinde la foarte întinsa Arhidieceză ambroziană, care de-a lungul secolelor şi chiar în timpurile noastre a dat Bisericii oameni vestiţi în sfinţenia vieţii şi în învăţătură, precum sfântul Ambroziu şi sfântul Carol, şi câţiva Pontifi de o neobişnuită statură, ca Pius al XI-lea şi Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, şi Fericiţii Cardinali Andrea Carlo Ferrari e Alfredo Ildefonso Schuster.
Sunt foarte bucuros să stau puţin cu voi! Adresez un gând afectuos de salut tuturor şi fiecăruia în parte, şi aş vrea să îl fac să ajungă într-un mod special la cei care sunt bolnavi sau foarte în vârstă. Salut cu vie cordialitate pe Arhiepiscopul vostru, Cardinalul Angelo Scola, şi îi mulţumesc pentru cuvintele sale amabile; salut cu afecţiune pe Păstorii voştri emeriţi, pe Cardinalii Carlo Maria Martini şi Dionigi Tettamanzi, împreună cu ceilalţi Cardinali şi Episcopi prezenţi.
În acest moment trăim misterul Bisericii în expresia sa cea mai înaltă, cea a rugăciunii liturgice. Buzele noastre, inimile şi minţile noastre, în rugăciunea Bisericii, se fac interprete ale necesităţilor şi ale aspiraţiilor întregii omeniri. Cu cuvintele Psalmului 118 am implorat pe Domnul în numele tuturor oamenilor: „Înclină-mi inima spre învăţăturile tale…Să coboare asupra mea bunăvoinţa ta, Doamne”. Rugăciunea zilnică a Liturgiei Orelor constituie o sarcină esenţială a ministerului hirotonit în Biserică. Şi prin Oficiul divin, care prelungeşte în zi misterul central al Euharistiei, preoţii sunt într-un mod particular uniţi Domnului Isus, viu şi eficace în timp. Preoţia: ce dar preţios! Voi, dragi seminarişti, care vă pregătiţi să-l primiţi, învăţaţi să-l gustaţi încă de pe acum şi trăiţi cu angajament timpul preţios în Seminar! Arhiepiscopul Montini, în timpul hirotonirii [a 46 de preoţi] din 1958 spunea aşa tocmai în acest Dom: „Începeţi viaţa preoţească: un poem, o dramă, un mister nou… izvor de meditaţie perpetuă… întotdeauna obiect de descoperit şi de uimire; [Preoţia] - spunea - este mereu noutate şi frumuseţe pentru cine îi dedică un gând iubitor… este recunoaşterea lucrării lui Dumnezeu în noi” (Omilia pentru Hirotonirea a 46 de preoţi, 21 iunie 1958).
Dacă Cristos, pentru a zidi Biserica sa, se confiază în mâinile preotului, acesta la rândul său trebuie să i se încredinţeze fără rezerve: iubirea pentru Domnul Isus este sufletul şi raţiunea ministerului sacerdotal, aşa cum a fost premisa pentru care El i-a dat lui Petru misiunea de a paşte turma sa: „Simon…, mă iubeşti mai mult decât aceştia?... Paște mieluşeii mei” (In 21,15). Conciliul al II-lea din Vatican a amintit că Cristos „rămâne pururi izvorul şi principiul de unitate al vieţii acestora. Aşadar, preoţii îşi realizează unitatea vieţii unindu-se cu Cristos în descoperirea voinţei Tatălui şi în dăruirea de sine pentru turma ce le-a fost încredinţată. Astfel, ducând viaţa Bunului Păstor, vor găsi în însăşi exercitarea iubirii pastorale legătura desăvârşirii preoţeşti care va realiza unitatea în viaţa şi acţiunea lor” (Decretul Presbyterorum ordinis, 14). Exact asupra acestei chestiuni s-a exprimat: în preocupările diferite, de la oră la oră, cum să găsească unitatea vieţii, unitatea existenţei de preot tocmai din acest izvor al prieteniei profunde cu Isus, al intimităţii împreună cu El. Nu există opoziţie între binele persoanei preotului şi misiunea lui; dimpotrivă, caritatea pastorală este elementul unificator al vieţii care pleacă dintr-o relaţie tot mai intimă cu Cristos în rugăciune pentru a trăi dăruirea totală de sine pentru turmă, astfel încât Poporul lui Dumnezeu să crească în comuniunea cu Dumnezeu şi să fie manifestare a comuniunii Preasfintei Treimi. Fiecare acţiune a noastră, de fapt, are ca scop de a-i conduce pe credincioşi la unirea cu Domnul şi de a face ca astfel să crească comuniunea eclezială pentru mântuirea lumii. Cele trei realităţi: unirea personală cu Dumnezeu, binele Bisericii şi binele omenirii în totalitatea ei nu sunt distincte sau opuse, ci o simfonie a credinţei trăite.
Semne luminoase ale acestei carităţi pastorale şi ale unei inimii neîmpărţite sunt celibatul preoţesc şi fecioria consacrată. Am cântat în Imnul sfântului Ambroziu: „Dacă în tine se naşte Fiul lui Dumnezeu, păstrează-ţi viaţa nevinovată”. „A-l primi pe Cristos - Christum suscipere” este un motiv care revine deseori în predica sfântului Episcop de Milano; citez un fragment din Comentariul său la sfântul Luca: „Cine îl primeşte pe Cristos în intimitatea locuinţei sale este săturat de cele mai mari bucurii” (Expositio Evangelii secundum Lucam, V, 16). Domnul Isus a fost atracţia sa majoră, argumentul principal al reflecţiei şi predicării sale, şi, mai ales, scopul unei iubirii vii şi încrezătoare. Fără îndoială, iubirea pentru Isus are valoare pentru toţi creştinii, dar primeşte o semnificaţie unică pentru preotul celibatar şi pentru cine a răspuns chemării la viaţa consacrată: numai şi întotdeauna în Cristos se găseşte izvorul şi modelul pentru a repeta zilnic „da-ul” la voinţa lui Dumnezeu. „Cu ce legături este reţinut Cristos?” - se întreba sfântul Ambroziu, care cu o intensitate surprinzătoare predica şi cultiva fecioria în Biserică, promovând chiar şi demnitatea femeii. La întrebarea citată, răspundea: „Nu cu nodurile frânghiilor, ci cu legăturile iubirii şi cu afecţiunea sufletului” (De virginitate, 13, 77). Şi chiar într-o predică celebră către fecioare el spunea: „Cristos este totul pentru noi: dacă vrei să vindeci rănile tale, el este medic; dacă eşti îngrijorat de ardoarea febrei, el este izvor răcoritor; dacă eşti copleşit de vină, el este dreptate; dacă ai nevoie de ajutor, el este putere; dacă ţi-e teamă de moarte, el este viaţă; dacă doreşti paradisul, el este calea; dacă fugi de întuneric, el este lumină; dacă eşti în căutare de hrană, el este nutriment” (De virginitate, 16, 99).
Dragi călugări şi călugăriţe, vă mulţumesc pentru mărturia voastră şi vă încurajez: priviţi la viitor cu încredere, bazându-vă pe fidelitatea lui Dumnezeu, care nu va lipsi niciodată, şi pe puterea harului său, capabil să lucreze mereu noi fapte minunate, chiar şi în noi şi împreună cu noi. Antifoanele psaltirii din această sâmbătă ne-au condus să contemplăm misterul Fecioarei Maria. De fapt, în ea putem să recunoaştem „modul de viaţă feciorelnic şi sărac pe care şi l-a ales pentru sine Cristos Domnul şi pe care l-a îmbrăţişat Maica sa Fecioară” (Constituţia dogmatică Lumen gentium, 46), o viaţă în deplină ascultare la voinţa lui Dumnezeu.
De asemenea, Imnul ne-a reamintit cuvintele lui Isus pe cruce: „Din gloria patibulum-ului [bârna transversală a crucii, n.tr.] său, Isus vorbeşte Fecioarei: «Femeie, iată-l pe fiul tău»; „Ioan, iat-o pe mama ta”». Maria, Maica lui Cristos, extinde şi prelungeşte chiar şi în noi maternitatea sa divină, pentru ca ministerul Cuvântului şi al Sacramentelor, viaţa de contemplaţie şi activitatea apostolică în numeroasele forme să persevereze, fără oboseală şi cu curaj, în slujirea lui Dumnezeu şi zidirea Bisericii sale.
În această clipă, mi-e drag să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru rândurile de preoţi ambrozieni, de călugări şi călugăriţe care şi-au dedicat energiile lor pentru slujirea Evangheliei, ajungând uneori până la sacrificiul suprem al vieţii. Unii dintre ei au fost propuşi cultului şi imitării credincioşilor chiar şi în timpurile recente: Fericiţii preoţi Luigi Talamoni, Luigi Biraghi, Luigi Monza, Carlo Gnocchi, Serafino Morazzone; Fericiţii călugări Giovanni Mazzucconi, Luigi Monti şi Clemente Vismara, şi călugăriţele Maria Anna Sala şi Enrichetta Alfieri. Prin mijlocirea lor comună îi cerem cu încredere Dătătorului de orice dar să facă mereu roditor ministerul preoţilor, să întărească mărturia persoanelor consacrate pentru a arăta lumii frumuseţea dăruirii lui Cristos şi Bisericii, şi să reînnoiască familiile creştine potrivit planului lui Dumnezeu, pentru ca să fie locuri de har şi de sfinţenie, teren fertil pentru vocaţiile la preoţie şi la viaţa consacrată. Amin. Mulţumesc. (Benedict PP. XVI, © Copyright 2012 - Libreria Editrice Vaticana, trad. Pr. Vincenţiu Balint; http://www.arcb.ro/).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu