Mc 16,15-20
În fragmentul evanghelic din sărbătoarea Înălţării Domnului, Marcu încheie întreaga relatare evanghelică. O concluzie care nu închide, însă, discursul, ci îl deschide. Începe un drum nou, nu numai a lui Isus singur, dar al lui Isus şi al Bisericii sale. Dar care este acest drum? În ce direcţie poartă? Cum?
Este vorba înainte de toate de un drum universal: în toată lumea, la toată creatură, pretutindeni (v. 20). Fiecare om, oriunde ar fi şi oricărei rase i-ar aparţine, are dreptul de a auzi vestirea evangheliei. Pentru Isus – şi pentru misionarii săi – nu există apropiaţi şi îndepărtaţi, primii şi ultimii. Isus nu spune ucenicilor să-şi înceapă misiunea de la Ierusalim: îi trimite imediat în lumea întreagă.
Misiunea este aceea de „a predica”, un termen care merită o explicaţie. Nu înseamnă doar a ţine o instrucţie sau un îndemn sau o cuvântare edificatoare. Cuvântul „a predica” indică vestirea unui eveniment, a unei ştiri, nu a unei doctrine. Este vorba despre o ştire hotărâtoare: nu este doar o informare, ci o chemare. Este atât de adevărat că tocmai în primirea sa ori în refuzarea sa omul joacă destinul său: „va fi salvat”, „va fi condamnat” (v. 16). Aceasta este o afirmaţie dură, şi desigur trebuie înţeleasă cu precizările de rigoare. Dar este o afirmaţie care nu se poate şterge din evanghelie.
Evanghelia predicată devine credibilă şi vizibilă după semnele pe care le împlineşte ucenicul. Dar trebuie să fie vorba de semne care lasă să transpară puterea lui Dumnezeu, nu aceea a omului. Şi trebuie să fie vorba despre semne care le reproduc pe cel împlinite de Isus: aceleaşi modalităţi, acelaşi stil, aceleaşi scopuri. Să nu se uite, apoi, că marele semn împlinit de Isus a fost viaţa şi moartea sa: miracolul unei dăruiri necondiţionate lui Dumnezeu şi oamenilor.
Isus a terminat drumul său şi acum şade la dreapta Tatălui, ucenicii săi în schimb încep drumul lor, pleacă. Isus se ridică la cer şi ucenicii săi pleacă în lume. Dar plecarea lui Isus nu este o adevărată absenţă, ci un alt mod al prezenţei sale: „Domnul lucra împreună cu ei şi întărea cuvântul” (16,20).
O ultimă observaţie: Isus (16,14) „i-a dojenit pe ucenicii din cauza necredinţei lor şi a împietririi inimii”. Le reproşează ucenicilor săi necredinţa şi cu toate acestea îi trimite să predice în lumea întreagă. Un contrast suprinzător. Ucenicul poate slăbi dar nu poate slăbi fidelitatea lui Isus faţă de ai săi. De aceea drumul Bisericii rămâne, în ciuda a toate, un drum deschis şi bogat în posibilităţi. (don Bruno Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu