vineri, 30 martie 2012

Vineri - V PM

Ier 20,10-13; Ps 17; In 10,31-42

Prima lectură ne ajută să cunoaştem sentimentele lui Isus şi să înţelegem marea victorie pe care el a repurtat-o în patima sa. Citim un text care ne ajută să cunoaştem sentimentele lui Isaia într-o situaţie similară. Ieremia simte apăsând asupra lui greutatea ostilităţii mulţimii, când mai nimeni nu e cu el, după ce a anunţat pedeapsa lui Dumnezeu: „Chiar prietenii mei pândesc să vadă dacă mă clatin… Vom pune mâna pe el şi ne vom răzbuna pe el”. Şi el face efortul renunţării la tentaţia de a se salva singur, cu propriile mijloace: „Doamne, Dumnezeul oştirilor, care judeci cu dreptate, care pătrunzi rărunchii şi inimile… ţie ţi-am încredinţat cauza mea!” Este deja o victorie dificilă abandonarea deciziei în mâinile lui Dumnezeu. Totuşi, Ieremia nu renunţă la răzbunare, deşi o lasă lui Dumnezeu: „Doamne,… fă-mă să văd răzbunarea ta împotriva lor!” Dumnezeu este drept, şi trebuie să restabilească dreptatea, de aceea, eu îi las lui răzbunarea asupra duşmanilor mei şi îi cer să o pot vedea. Este o reacţie naturală, dar e frumos să vedem că Ieremia se încredinţează lui Dumnezeu: este primul pas. Şi este un pas pe care ar trebui şi noi să-l realizăm când avem impresia, cel puţin când aceasta corespunde adevărului, că alţii nu sunt drepţi cu noi, că ne neglijează, că nu ne dau ceea ce aşteptăm de la ei.

Însă e doar primul pas, e numai începutul convertirii inimii. Isus a mers mai departe. În patima sa, nu ascultăm niciodată cuvinte asemănătoare celor ale lui Ieremia. El ştie că Dumnezeu va restabili dreptatea, că Dumnezeu va pedepsi poporul şi o spune de multe ori în evanghelie, pentru că Dumnezeu nu poate lăsa ca răul să triumfe. Dar o spune cu o strângere de inimă, o spune plângând cu privire la distrugerea Ierusalimului, cetatea sa pe care el de atâtea ori a încercat să o convertească şi care n-a voit şi n-a cunoscut ziua venirii lui (cf. Lc 13,34).

Şi în momentul răstignirii, Isus nu-i cere lui Dumnezeu să pregătească răzbunarea asupra ucigaşilor săi: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Lc 23,34).

Iată inima lui Isus, o inimă care a obţinut victoria definitivă asupra răului, slujindu-se de toate suferinţele pentru a exprima iubirea cea mai mare. „Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi pentru că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,8).

În evanghelie există un alt lucru foarte important. „Dacă nu săvârşesc faptele Tatălui meu – spune Isus – să nu mă credeţi; dar dacă le săvârşesc, chiar dacă nu mă credeţi pe mine, credeţi în aceste fapte ca să ajungeţi să cunoaşteţi că Tatăl este în mine şi eu sunt în Tatăl”. Este o revelaţie nu numai prin intermediul cuvintelor, ci şi prin fapte. Cât de frumos ar fi ca şi noi să putem spune acelaşi lucru, şi să o spunem cu viaţa noastră! Ar trebui să arătăm unirea noastră cu Dumnezeu în activităţile noastre, în modul nostru de a acţiona în toate circumstanţele dificile, în toată viaţa noastră. Ar trebui, deci, asemenea lui Isus, şi în Isus, să prezentăm lumii faptele noastre ca o lumină care arată iubirea lui Cristos care vrea să se difuzeze în tot universul. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu