† Nașterea lui Ioan Botezătorul: Nume evidențiază milostivirea Domnului [24 iunie 2025]

Nume evidențiază milostivirea Domnului

Lecturi biblice: Isaia 49,1-6; Faptele Apostolilor 13,22b-26; Evanghelia Luca 1,57-66.80; lecturi biblice

Omilie

Pe 24 iunie, cu șase luni înainte de nașterea lui Isus, Biserica celebrează nașterea lui Ioan Botezătorul. Isus, Maria și Ioan Botezătorul sărbătoresc nașterea ca un moment important în istoria mântuirii. În liturgia de astăzi se citește Evanghelia după Luca unde se relatează momentul nașterii, când Elisabeta alege cum să-i pună numele copilului: „se va numi Ioan” (Lc 1,60), așa cum îl numise îngerul. Prima lectură este luată din Isaia unde Domnul l-a chemat pe profet din sănul mamei sale și i-a încredințat o misiune: „Domnul m-a chemat din sânul matern […] «Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului»” (Is 49,1.6). A doua lectură este luată din Faptele Apostolilor și menționează angajamentul profetic al lui Ioan Botezătorul, care a pregătit calea pentru Isus și a anunțat împlinirea mântuirii: „Înainte de venirea lui, Ioan a predicat un botez al convertirii pentru tot poporul lui Israel. Dar când Ioan era spre sfârşitul călătoriei sale, spunea: «Eu nu sunt ceea ce credeţi voi că sunt. […] După mine unul căruia nu sunt vrednic să-i dezleg încălţămintea picioarelor»” (Fap 13,24-25). Să ascultăm cuvântul sacru cu atenție deoarece ne salvează. Numele evidențiază milostivirea Domnului față de oameni!

Prima lectură (Is 49,1-6) prezintă al treilea cântec al „Slujitorului lui Dumnezeu”, în care exegeții disting două tradiții: una exprimă natura „slujitorului”: „Domnul m-a chemat din sânul matern […] şi-a adus aminte de numele meu!”  (v. 1),  și a doua relatează investitura profetică: „Acum, aşa vorbeşte Domnul, cel care m-a plăsmuit în sânul mamei ca să fiu slujitorul lui, ca să-l întorc pe Iacob şi să-l adun pe Israel” (v. 5). Aici misiunea că „Domnul m-a chemat din sânul matern” (v. 1) este urmată de relatarea despre eșecul său și combinată cu exprimarea încrederii de neclintit în Dumnezeu: „judecata mea este la Domnul şi răsplata mea, la Dumnezeul meu” (v. 4). Figura „Slujitorului Domnului” apare într-un moment de criză când speranțele puse în Cirus (600–530 î.C.), persanul, sunt spulberate în fața idolatriei. Profetul privește înainte și exprimă bine această chemare: „Este puţin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel. Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului” (v. 6). Aplicând figura greu de înțeles a „slujitorului”, liturgia evidențiază universalitatea mesajului, natura profetică și misiunea sa de slujire, căci Ioan nu este chemat să restaureze sau să reconstruiască vechea structură religioasă – astăzi am putea spune: să recupereze Biserica tradițională, disciplinată și unită – ci să proclame ceea ce Dumnezeu vrea să facă în timpuri noi: el este „precursorul” vremurilor mesianice. Este un model de slujire pentru toate timpurile.

A doua lectură (Fap 13,22b-26) prezintă un fragment din predica lui Paul în sinagoga evreilor din diaspora ce locuiau în Antiohia Pisidiei [astăzi din provincia turcă – Isparta – actuala Yalvaç]. Acest text a fost ales pentru că îl menționează pe Ioan Botezătorul: „Înainte de venirea lui [Isus], Ioan a predicat un botez al convertirii pentru tot poporul lui Israel. Dar când Ioan era spre sfârşitul călătoriei sale, spunea: «Eu nu sunt ceea ce credeţi voi că sunt. Dar iată că vine după mine unul căruia nu sunt vrednic să-i dezleg încălţămintea picioarelor»” (v. 24-25). Paul se oprește un moment asupra lui Ioan Botezătorul, având în vedere mișcarea baptismală ce se răspândește deja în Asia Mică și îl plasează în istoria mesianică de la David la Isus. El subliniază că predicarea și botezul de pocăință al lui Ioan nu au făcut decât să pregătească drumul poporului lui Israel spre Cristos. Luca, cel care a scris Faptele Apostolilor, presupune că oricine înțelege mărturisirea lui Ion Botezătorul: „Eu nu sunt ceea ce credeţi voi că sunt” (v. 25). Nimeni nu-l întâlnește pe Dumnezeu fără ajutorul cuiva: există întotdeauna cineva care vorbește despre el altuia, precum Ioan Botezătorul, Paul și multe persoane. Fiecare dintre noi trebuie să caute un „precursor” care să-i arate drumul spre Isus și, în același timp, trebuie să fim precursori pentru cei cărora le putem manifesta „fața” lui Dumnezeu. Căutându-l pe Ioan, ne dăm seama că noi suntem Ioan, aici și acum.

Tema centrală a textului evanghelic de astăzi (Lc 1,57-66.80) este „darea numelui”, pe care îngerul o prezise deja lui Zaharia [„Nu te teme, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată şi soţia ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Ioan” (Lc 1,13)]. Momentul central al relatării, nu este nașterea lui Ioan Botezătorului, ci tăierea împrejur [circumcizia]: este ceremonirea religioasă la evrei. Legea lui Moise prescrie circumcizia nou-născutului în ziua a opta (cf. Gen 17,12; Lev 12,3). Prin acest rit, copilul, de parte bărbătească, este admis în comunitatea lui Israel, intrând astfel în alianța lui Dumnezeu și împărtășind binecuvântările sale. În cultura orientală, „numele” indică natura intimă a persoanei care îl poartă, marcându-i viața. Numele „Ioan” înseamnă „Dumnezeu este milostiv” care evidențiază favoarea, mila și generozitatea divină. Iată ce s-a întâmplat: Dumnezeu a fost milostiv față de Elisabeta și Zaharia, căci le-a dat bucuria de a avea un fiu. Numele este impus de către tatăl ca semn de autoritate. În fragmentul de astăzi, există o inversare ca preludiu la alte noutăți. Rolurile sunt inversate: tatăl este mut și nu poate exercita drepturile lui, în timp ce soția, care în acea cultură nu are drepturi, îi dă fiului ei numele ales de înger. Logica și tradițiile umane sunt răsturnate atunci când Dumnezeu „irupe” [adică, a se manifesta cu putere, a năvăli] pentru a aduce o noutate: o nouă eră începe și este adusă de un copil care devine astfel semnul fragilității lui Dumnezeu. Intervenția vecinilor și a rudelor pentru a da copilului numele de Zaharia pare surprinzătoare. Acest drept aparține părinților, în special tatălui, iar alții pot sugera. De ce numele Zaharia? Nu era obișnuit să se dea copilului numele tatălui? Este acordul celor doi părinți cu privire la nume care urmează să-i fie dat. Interesul lui Luca se concentrează asupra numirii lui Ioan. Mama indică același nume: „Însă, luând cuvântul, mama lui a spus: «Nu, ci se va numi Ioan!»” (v. 60). Din punct de vedere istoric, intervenția mamei ar putea fi nepotrivită, având în vedere că este responsabilitatea tatălui să dea numele copilului. În relatarea noastră important este ca atât mama, cât și tatăl să-i dea nume: „I-au făcut semne tatălui său cum ar vrea să fie numit. Cerând o tăbliţă, a scris: «Ioan este numele lui»” (v. 62-63). Numele „Ioan” vine de la Dumnezeu, prin înger. De îndată ce numele lui Ioan este scris, bătrânul preot poate vorbi din nou. Astfel se împlinește ceea ce prezisese îngerul: „Vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua în care se vor împlini acestea, pentru că nu ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la timpul lor” (Lc 1,20). Minunea devine un semn al adevărului că îngerul Gabriel îi anunțase tatălui despre viitorul acestui copil. Zaharia izbucnește în laudă: din sceptic devine om al credinței. Vestea se răspândește. Evanghelistul subliniază măreția și importanța evenimentului: „el vorbea binecuvântându-l pe Dumnezeu” (v. 64). Nașterea lui Ioan Botezătorul deschide gura lui Zaharia pentru a anunța marile lucrări ale lui Dumnezeu și pentru a recunoaște milostivirea lui Dumnezeu în viața lor și a noastră!