Mesajul papei Francisc cu ocazia Zilei Mondiale a Săracilor (2020)

 

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru a IV-a Zi Mondială a Săracilor
(15 noiembrie 2020)

„Întinde-ți mâna către cel sărac” (cf. Sir 7,32)

„Întinde-ți mâna către cel sărac” (cf. Sir 7,32). Înțelepciunea antică a pus aceste cuvinte ca un cod sacru de urmat în viață. Ele răsună astăzi cu toată încărcătura lor de semnificație pentru a ne ajuta și pe noi să ne concentrăm privirea asupra esențialului și pentru a depăși barierele indiferenței. Sărăcia asumă întotdeauna chipuri diferite, care cer atenție față de fiecare condiție deosebită: în fiecare dintre acestea putem să-l întâlnim pe Domnul Isus, care a revelat că este prezent în frații săi mai slabi (cf. Mt 25,40).

1. Să luăm în mâini cartea lui Ben Sirah, una dintre cărțile din Vechiul Testament. Aici găsim cuvintele unui învățător de înțelepciune, care a trăit cu circa două sute de ani înainte de Cristos. El mergea în căutarea înțelepciunii care îi face pe oameni mai buni și capabili să scruteze profund evenimentele vieții. Făcea asta într-un moment de grea încercare pentru poporul lui Israel, un timp de durere, doliu și mizerie din cauza dominării puterilor străine. Fiind un om cu mare credință, înrădăcinat în tradițiile părinților, primul său gând a fost să se adreseze lui Dumnezeu pentru a-i cere lui darul înțelepciunii. Și Domnul nu l-a lăsat fără ajutorul său.

Încă din primele pagini ale cărții, Ben Sirah expune sfaturile sale despre multe situații concrete ale vieții, și sărăcia este una dintre acestea. El insistă asupra faptului că în suferință trebuie să avem încredere în Dumnezeu: „Nu te grăbi în timpul pericolului! Alipește-te de el și nu sta departe, ca să fii mărit în cele din urmă ale tale! Primește tot ceea ce vine asupra ta și fii îndelung răbdător în vicisitudinile umilinței tale! Căci aurul se încearcă în foc, iar cei plăcuți Domnului, în cuptorul umilinței. În boli și în sărăcie, fii încrezător în el! Crede în el și el își va veni în ajutor, îndreaptă căile tale și speră în el! Cei care vă temeți de Domnul așteptați îndurarea lui! Nu vă abateți, ca să nu cădeți” (2,2-7).

2. Pagină după pagină, descoperim un prețios compendiu de sugestii cu privire la modul de a acționa în lumina unei relații intime cu Dumnezeu, creator și iubitor al creației, drept și plin de grijă față de toți fiii săi. Totuși, referința constantă la Dumnezeu nu abate privirea de la omul concret, dimpotrivă, cele două lucruri sunt strâns unite.

Demonstrează asta în mod clar textul din care este luat titlul acestui mesaj (cf. 7,29-36). Rugăciunea către Dumnezeu și solidaritatea cu săracii și cei suferinzi sunt inseparabile. Pentru a celebra un cult care să fie plăcut Domnului, este necesar a recunoaște că fiecare persoană, chiar și cea mai lipsită și disprețuită, are imprimată în ea imaginea lui Dumnezeu. Din această atenție derivă darul binecuvântării divine, atrasă de generozitatea practicată față de cel sărac. De aceea, timpul care trebuie dedicat rugăciunii nu poate deveni niciodată un alibi pentru a-l neglija pe aproapele aflat în dificultate. Este adevărat contrariul: binecuvântarea Domnului coboară asupra noastră și rugăciunea ajunge la scopul său atunci când sunt însoțite de slujirea adusă săracilor.

3. Cât de actuală este această învățătură veche și pentru noi! De fapt, cuvântul lui Dumnezeu depășește spațiul, timpul, religiile și culturile. Generozitatea care susține pe cel slab, îl mângâie pe cel mâhnit, alină suferințele, restituie demnitatea celui care este privat de ea, este condiția unei vieți pe deplin umane. Alegerea de a dedica atenție celor săraci, multelor și diferitelor lor nevoi, nu poate să fie condiționată de timpul avut la dispoziție sau de interese private, nici de proiecte pastorale sau sociale incorporale. Nu se poate sufoca forța harului lui Dumnezeu prin tendința narcisistă de a ne pune mereu pe noi înșine pe primul loc.

A ține privirea îndreptată spre cel sărac este greu, însă deosebit de necesar pentru a imprima vieții noastre personale și sociale direcția corectă. Nu este vorba de a spune multe cuvinte, ci mai degrabă de a ne angaja concret viața, mișcați de caritatea divină. În fiecare an, cu Ziua Mondială a Săracilor revin asupra acestei realități fundamentale pentru viața Bisericii, pentru că săracii sunt și vor fi mereu cu noi (cf. In 12,8) pentru a ne ajuta să primim compania lui Cristos în existența zilnică.

4. Întotdeauna întâlnirea cu o persoană aflată în condiție de sărăcie ne provoacă și ne interoghează. Cum putem contribui să eliminăm sau măcar să alinăm marginalizarea și suferința sa? Cum putem s-o ajutăm în sărăcia sa spirituală? Comunitatea creștină este chemată să se implice în această experiență de împărtășire, având conștiința că nu-i este permis s-o delege altora. Și pentru a fi sprijin pentru cei săraci este fundamentală trăirea la nivel personal a sărăciei evanghelice. Nu putem să ne simțim „în ordine” atunci când un membru al familiei umane este izolat în spatele frontului și devine o umbră. Strigătul tăcut al atâtor săraci trebuie să găsească poporul lui Dumnezeu în prima linie, mereu și pretutindeni, pentru a le da glas, pentru a-i apăra și a se solidariza cu ei în fața ipocriziei așa de mari și a atâtor promisiuni nerespectate, și pentru a-i invita să participe la viața comunității.

Este adevărat, Biserica nu are soluții de ansamblu de propus, ci oferă, cu harul lui Cristos, mărturia și gesturile ei de împărtășire. În afară de asta, ea simte datoria de a prezenta cerințele celor care nu au cele necesare pentru a trăi. A aminti tuturor marea valoare a binelui comun este pentru poporul creștin o angajare de viață, care se realizează în străduința de a nu uita pe nimeni dintre aceia a căror umanitate este încălcată în necesitățile fundamentale.

5. Faptul de a întinde mâna îl face pe omul care săvârșește așa ceva să descopere că înăuntrul nostru există capacitatea de a realiza gesturi care dau sens vieții. Câte mâini întinse se văd în fiecare zi! Din păcate, se întâmplă tot mai des că graba târăște într-un vârtej de indiferență, până acolo încât nu mai știm să recunoaștem binele mult care se face zilnic în tăcere și cu mare generozitate. Astfel, se întâmplă ca numai când au loc fapte care tulbură cursul vieții noastre, ochii să devină capabili să perceapă bunătatea sfinților „de la ușa vecină”, „a celor care trăiesc aproape de noi și sunt o reflexie a prezenței lui Dumnezeu” (Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 7), însă despre care nimeni nu vorbește. Știrile rele abundă în paginile ziarelor, în siturile de internet și pe ecranele televizoarelor, așa încât să ne facă să credem că răul domnește suveran. Nu este așa. Desigur, nu lipsesc răutatea și violența, samavolnicia și corupția, însă viața este împletită din acte de respect și de generozitate, care nu doar compensează răul, ci determină să mergem mai departe și să fim plini de speranță.

6. A întinde mâna este un semn: un semn care amintește imediat proximitatea, solidaritatea, iubirea. În aceste luni în care întreaga lume a fost parcă sufocată de un virus care a adus durere și moarte, descurajare și dezorientare, câte mâini întinse am putut să vedem! Mâna întinsă a asistentei medicale și a asistentului medical care, dincolo de orarele lor de muncă, rămân să aibă grijă de cei bolnavi. Mâna întinsă a celui care lucrează în administrație și procură mijloacele pentru a salva câte mai multe vieți posibile. Mâna întinsă a farmacistului expus la atâtea cereri într-un contact riscant cu oamenii. Mâna întinsă a preotului care binecuvântează cu sfâșierea inimii. Mâna întinsă a voluntarului care îl ajută pe cel care trăiește pe stradă și pe cei care, deși au un acoperiș, nu au ce să mănânce. Mâna întinsă a bărbaților și femeilor care lucrează pentru a oferi servicii esențiale și siguranță. Și am mai putea descrie alte mâini întinse până la compunerea unei litanii de fapte de bine. Toate aceste mâini au sfidat infectarea și frica numai pentru a da sprijin și mângâiere.

7. Această pandemie a venit pe neașteptate și ne-a prins nepregătiți, lăsând un mare sentiment de dezorientare și neputință. Totuși mâna întinsă spre cel sărac nu a venit pe neașteptate. Mai degrabă, ea oferă mărturia modului în care ne pregătim să-l recunoaștem pe cel sărac pentru a-l susține în timpul necesității. Nu se improvizează instrumente de milostivire. Este necesar un antrenament zilnic, care pornește de la conștiința că noi suntem cei dintâi care avem atât de mult nevoie de o mână întinsă spre noi.

Acest moment pe care-l trăim a pus în criză atâtea certitudini. Ne simțim mai săraci și mai slabi pentru că am experimentat simțul limitei și restrângerea libertății. Pierderea locului de muncă, a afectivității, precum și lipsa relațiilor interpersonale obișnuite au deschis dintr-o dată orizonturi pe care nu eram obișnuiți să le observăm. Bogățiile noastre spirituale și materiale au fost puse în discuție și am descoperit că ne este frică. Închiși în tăcerea caselor noastre, am redescoperit cât de importantă este simplitatea și faptul de a ține ochii îndreptați spre esențial. Am înțeles exigența unei noi fraternități, capabile de ajutor reciproc și de stimă reciprocă. Acesta este un timp favorabil pentru ca „să simțim din nou că avem nevoie unii de alții, că avem o responsabilitate față de ceilalți și față de lume […]. Deja prea mult timp am fost în degradare morală, luând în râs etica, bunătatea, credința, onestitatea […]. Această distrugere a oricărui fundament al vieții sociale ajunge până la urmă să ne pună unul împotriva celuilalt pentru a apăra propriile interese, provoacă apariția de noi forme de violență și cruzime și împiedică dezvoltarea unei adevărate culturi a îngrijirii mediului” (Scrisoarea enciclică Laudato si’, 229). Așadar, gravele crize economice, financiare și politice nu vor înceta câtă vreme vom permite să rămână în letargie responsabilitatea pe care trebuie s-o simtă fiecare față de aproapele și față de fiecare persoană.

8. Așadar, „Întinde-ți mâna către cel sărac” este o invitație la responsabilitate ca angajare directă a oricui se simte părtaș de aceeași soartă. Este o incitare de a lua asupra noastră poverile celor mai slabi, așa cum amintește sfântul Paul: „Slujiți-vă prin iubire, unii pe alții. Căci toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. […] Purtați-vă unii altora povara” (Gal 5,13-14; 6,2). Apostolul învață că libertatea care ne-a fost dăruită cu moartea și învierea lui Isus Cristos este pentru fiecare dintre noi o responsabilitate pentru a ne pune în slujba celorlalți, mai ales a celor mai slabi. Nu este vorba de un îndemn facultativ, ci de o condiția a autenticității credinței pe care o mărturisim.

Cartea lui Ben Sirah revine în ajutorul nostru: sugerează acțiuni concrete pentru a-i susține pe cei mai slabi și folosește și câteva imagini sugestive. Mai întâi ia în considerare slăbiciunea celor care sunt triști: „Nu-i evita pe cei care plâng” (7,34). Perioada pandemiei ne-a constrâns la o izolare forțată, împiedicându-ne chiar să putem consola și să fim aproape de prieteni și cunoscuți mâhniți din cauza pierderii celor dragi ai lor. Și mai afirmă autorul sacru: „Nu ezita să-i vizitezi pe cei bolnavi” (7,35). Am experimentat imposibilitatea de a sta alături de cel care suferă și în același timp am conștientizat fragilitatea existenței noastre. Așadar, cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasă niciodată liniștiți și continuă să ne stimuleze la bine.

9. „Întinde-ți mâna către cel sărac” evidențiază, prin contrast, atitudinea celor care întind mâinile în buzunar și nu se lasă înduioșați de sărăcia la care adesea și ei sunt complici. Indiferența și cinismul sunt hrana lor zilnică. Ce diferență față de mâinile generoase pe care le-am descris! De fapt, există mâini întinse pentru a atinge cu viteză tastatura unui computer și a muta sume de bani dintr-o parte în alta a lumii, decretând bogăția unor oligarhii restrânse și mizeria mulțimilor sau falimentul unor întregi națiuni. Există mâini întinse pentru a acumula bani cu vânzarea de arme pe care alte mâini, chiar ale copiilor, le vor folosi pentru a semăna moarte și sărăcie. Există mâini întinse care în umbră schimbă doze de moarte pentru a se îmbogăți și a trăi în lux și dezordine efemeră. Există mâini întinse care pe sub mână schimbă favoruri ilegale pentru un câștig ușor și corupt. Și există și mâini întinse care în cumsecădenia ipocrită stabilesc legi pe care ei înșiși nu le respectă.

În această panoramă, „cei excluși continuă să aștepte. Pentru a putea susține un stil de viață care îi exclude pe ceilalți, sau pentru a se putea entuziasma cu acest ideal egoist, s-a dezvoltat o globalizare a indiferenței. Aproape fără să ne dăm seama de asta, devenim incapabili să simțim compasiune în fața strigătului de durere al celorlalți, nu mai plângem în fața dramei celorlalți nici nu ne interesează să ne îngrijim de ei, ca și cum totul ar fi o responsabilitate străină de noi, care nu ne revine” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 54). Nu vom putea fi mulțumiți până când aceste mâini care seamănă moarte nu vor fi transformate în instrumente de dreptate și de pace pentru lumea întreagă. 

10. „În toate acțiunile tale, amintește-ți de cele din urmă ale tale” (Sir 7,36). Este expresia cu care Ben Sirah încheie această reflecție a sa. Textul se pretează la o dublă interpretare. Prima evidențiază că avem nevoie să ținem cont mereu de sfârșitul existenței noastre. A ne aminti de destinul comun poate fi de ajutor pentru a trăi o viață preocupată de atenția față de cel care este mai sărac și n-a avut aceleași posibilități ca ale noastre. Există și o a doua interpretare, care evidențiază mai degrabă scopul spre care tinde fiecare. Este scopul vieții noastre care cere un proiect de realizat și un drum de parcurs fără a obosi. Ei bine, scopul fiecărei acțiuni proprii nu poate să fie altul decât iubirea. Acesta este scopul spre care ne îndreptăm și nimic nu trebuie să ne abată de la el. Această iubire este împărtășire, dăruire și slujire, dar începe de la descoperirea că noi suntem iubiți cei dintâi și treziți la iubire. Acest scop apare în momentul în care copilul se întâlnește cu zâmbetul mamei și se simte iubit prin faptul însuși de a exista. Chiar și un zâmbet pe care-l împărtășim cu săracul este izvor de iubire și permite să trăim în bucurie. Așadar, mâna întinsă poate să se îmbogățească mereu cu zâmbetul celui care nu face apăsătoare propria prezență și ajutorul pe care-l oferă, ci se bucură numai să trăiască după stilul discipolilor lui Cristos.

Pe acest drum de întâlnire cotidiană cu săracii ne însoțește Maica lui Dumnezeu, care mai mult decât oricare alta este Mama săracilor. Fecioara Maria cunoaște de aproape dificultățile și suferințele celor care sunt marginalizați, pentru că ea însăși a trebuit să-l nască pe Fiul lui Dumnezeu într-un grajd. Din cauza amenințării lui Irod a fugit cu Iosif, soțul său, și cu pruncul Isus într-o altă țară, și condiția de refugiați a marcat timp de câțiva ani sfânta Familie. Fie ca rugăciunea către Mama săracilor să unească pe acești fii preaiubiți ai săi și pe cei care îi slujesc în numele lui Cristos. Și rugăciunea să transforme mâna întinsă într-o îmbrățișare de împărtășire și de fraternitate regăsită.

                                                                                              Francisc

Roma, „Sfântul Ioan din Lateran”, 13 iunie 2020, Comemorarea liturgică a sfântului Anton de Padova

(traducător: pr. Mihai Pătrașcu)

(sursă: https://www.magisteriu.ro/mesaj-cu-ocazia-zilei-mondiale-a-saracilor-2020/)