Sfânta Tereza a Pruncului Isus [de Lisieux] (1873-1897), călugăriţă, doctor al Bisericii (1 octombrie)

„Am înțeles că Biserica avea o inimă și că această inimă ardea de Iubire. Am înțeles că numai Iubirea dădea vitalitate membrelor Bisericii, că, dacă Iubirea s-ar fi stins, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii ar fi refuzat să-și verse sângele… Am înțeles că Iubirea era totul… Atunci am exclamat: «Vocația mea este Iubirea!»” [1].

Istoricul Joseph Lortz, vorbind despre oamenii care au influențat reînnoirea Bisericii în sec. al XIX-lea, o citează și pe Tereza de Lisieux, spunând că „ea nu este acea sfântă sentimentală așa cum a fost considerată mult timp” [2]. Abia în 1956, când manuscrisele sale au fost publicate în întregime, s-a reve-lat lumii figura extraordinară a acestei femei. Fiică a timpului ei, când ateismul își făcea drum în cultura europeană, ea, deși trăia între zidurile Carmelului, „a avut – continuă Lortz – o extraordinară înțelegere pentru necreștini, pentru necredincioși și chiar pentru cei excomunicați” [3].

Tereza nu a ezitat să se așeze la masă cu cei fără credință și să-și facă propriu chinul lor. Astfel, din gaura neagră a necredinței, prin inima ei feciorelnică, prin inima ei de fecioară, strigătul îndurerat al acestui segment de umanitate urca până la ceruri.

O copilărie nevinovată

Tereza s-a născut la Alengon, în Normandia, la 2 ianuarie 1873, ca fiică a Zeliei Guerin și a lui Ludovic Martin; ea, dantelăreasă foarte apreciată și el, ceasornicar priceput. Cei doi doriseră să intre în mănăstire, dar, dându-și seama că nu acesta era drumul lor, au cerut de la Dumnezeu o familie numeroasă. Au avut nouă fii, dar au supraviețuit doar cinci, toate fete. Tereza, ultima născută, avea mai puțin de 3 ani când viața mamei a fost atinsă de un cancer la sân. Din fericire, armonia care domnea în casa Martin între fiice și tată era așa de mare, încât mica Tereza nu a suferit nici o traumă din cauza pierderii premature a mamei. 

 

În 1877, familia s-a mutat la Buissonnets aproape de orașul Lisieux, lângă unchiul Guerin, care a acceptat să-i dea cu plăcere o mână de ajutor lui Martin. Tereza descrie în culori vii copilăria petrecută în seninătatea unei familii profund creștine: copila știa să se bucure de frumusețile naturii, era înconjurată de afecțiunea celor dragi și se deschidea în fața harului asemenea florii-soarelui. „Ce să mai spun de frumoasele seri de iarnă, înainte de toate cele de duminică? Cât era de plăcut, după partida de dame, să stau lângă Celina pe genunchii tatălui. El cânta, cu glasul său minunat, motive ce umpleau sufletul de gânduri profunde. sau, legănându-ne dulce, recita poezii inspirate din adevărurile veșnice. Apoi, urcam deasupra pentru rugăciunea comună. și nu trebuia decât să-l privesc pentru a ști cum se roagă sfinții.”

La 10 ani, Tereza s-a îmbolnăvit grav, încât se temeau pentru viața ei, dar, după două luni de suferință, s-a vindecat pe neașteptate. Ea a atribuit vindecarea unei intervenții a Mariei: „La un moment dat, Fecioara Sfântă mi-a apărut frumoasă, așa de frumoasă cum nu văzusem niciodată ceva asemănător. Chipul ei exprima o bunătate și o gingășie inefabilă, dar ceea ce a intrat până în adâncul inimii mele a fost încântătorul surâs al Fecioarei Sfinte”.

Prima Sfântă împărtășanie

La 11 ani, conform obiceiului timpului, Tereza a primit Prima Sfântă Împărtășanie, după o pregătire intensă de trei luni în abația benedictinelor din Lisieux. A fost un moment important, de neuitat. Iată cum îl amintește ea însăși: „De acum, de mult timp, Isus și sărmana mică Tereza s-au privit și s-au înțeles. Dar acea zi nu a fost doar o privire: era o fuziune; ei nu mai erau doi, Tereza dispăruse ca o picătură de apă în sânul oceanului. Rămânea numai Isus: Învățătorul, Regele. Nu-i ceruse Tereza oare să-i ia libertatea, pentru că libertatea o înfricoșa?” După o lună, în sărbătoarea Înălțării, confesorul i-a dat permisiunea de a se împărtăși în toate sărbătorile principale. A fost un crescendo în unirea cu Isus și Tereza a simțit puternic dorința de a iubi suferința și repeta – „nu din voința mea, ci ca o copilă care repetă mereu cuvintele inspirate de persoana iubită” – rugăciunea din Imitațiunea lui Cristos: „O, Isuse, bunătate inefabilă, schimbă-mi în amărăciune toate bucuriile pământului!”

În ziua de Rusalii a aceluiași an, a primit sacramentul Mirului. „La coborârea Duhului Sfânt, nu am simțit un vânt impetuos, ci, mai degrabă, acea briză ușoară, al cărei foșnet a fost perceput de profetul Ilie pe Muntele Horeb. În acea zi, am primit tăria de a suferi, deoarece foarte curând avea să înceapă martiriul în inima mea”. Tereza locuia, în pensiune, în abația benedictină și și-a continuat viața normală. Ea le distra pe însoțitoarele sale povestindu-le basme și uneori inventa unele noi, cu imaginația ei bogată. Maestra a trebuit să intervină și „mi-a interzis să exercit meseria de orator, deoarece voia să ne vadă jucându-ne și alergând, și nu vorbind”. La studii mergea foarte bine, dar o dureroasă criză de scrupule și o migrenă puternică au obligat-o să se întoarcă acasă, unde tatăl i-a asigurat o învățătoare particulară, pe doamna Papinau. Tereza a descris-o cu un umor fin: „Era o per-soană foarte bună, foarte instruită, dar cu aspect specific de fată bătrână. Trăia împreună cu mama sa și era plăcut să vezi mica familie în trei (deoarece și pisica făcea parte din familie și eu trebuia să o suport torcând pe caietele mele și chiar admirându-i aspectul grațios)”.

Între timp, sănătatea i se ameliora și chiar și scrupulele dispăreau. În noaptea de Crăciun a anului 1886, Tereza a înțeles că a depășit faza copilăriei. Ea își amintește de acea noapte ca fiind „o noapte de lumină”, în care Isus a săvârșit ceva profund în inima ei: „Strigătul lui Isus pe cruce: «Mi-e sete!» răsuna continuu în inima mea, și acele cuvinte aprindeau înlăuntrul meu un foc foarte viu, care nu se stingea. voiam să-i dau de băut Iubitului meu și mă simțeam eu însămi devorată de acea sete de suflete. Nu mă atrăgeau încă sufletele preoților, ci cele ale marilor păcătoși, care îmi creau dorința arzătoare de a le sustrage din flăcările veșnice”.

Pregătirea pentru misiune

Isus o pregătea pe Tereza pentru o misiune particulară de a se oferi pentru cei aflați departe de Dumnezeu, de a experimenta neliniștile lor, dar și de a invoca pentru ei de la Dumnezeu credință. Pentru a o duce la înălțimea unei atare misiuni, Învățătorul o instruia personal pe Tereza prin iluminări speciale, alături de sora sa, Celina. Într-o seară, în timp ce, din frumoasa perspectivă pe care o deschidea casa, contemplau cerul înstelat, sufletele lor parcă au fost răpite în înaltul cerului: „Poate mă înșel, dar mi se pare că plăcuta abandonare a sufletelor noastre s-ar putea compara cu aceea a sfintei Monica și a fiului ei, când, în portul Ostia, s-au abandonat extazului, văzând minunile Creatorului!. Am impresia că primim haruri așa de înalte asemănătoare acelora pe care le-au primit marii sfinți”.

Duhovnicul i-a permis Terezei să primească sfânta Împărtășanie de patru ori pe săptămână și Isus o forma direct la școala sa: „El cobora spre mine și mă instruia în secret în cele privitoare la iubirea sa, pentru că eram mică și slabă. Oh, da, dacă cei înțelepți, prin viața lor de studii, ar fi venit să mă întrebe, cu siguranță ar fi rămas mirați să constate cum o copilă de 14 ani a înțeles secretele per-fecțiunii, secrete pe care întreaga lor știință nu le-a dezvăluit lor, deoarece trebuiau să fie săraci în duh pentru a le putea poseda!”

Prima cucerire

Tereza privea lumea cu această mare lumină în inima ei și nu putea permite ca oamenii, frații ei, să se piardă. Ea a aflat la un moment dat că un criminal nepocăit urma să fie executat. Tereza, împreună cu Celina, i-a cerut lui Isus convertirea sa, cerând să se celebreze și o sfântă Liturghie cu această intenție. „I-am spus bunului Dumnezeu că eram foarte sigură că îl va ierta pe nefericitul Pranzini, că eram sigură de aceasta, chiar dacă nu s-a spovedit și nu a dat nici un semn de căință. dar că îi ceream un semn de pocăință pentru mica mea mângâiere”. Și semnul mi-a fost dat: Pranzini, care refuzase Spovada, în timp ce era pe punctul de a-și pleca capul înaintea gurii ghilotinei, „dintr-o dată, determinat de o inspirație neașteptată, s-a întors, a luat crucifixul” și l-a sărutat de trei ori.

Tereza a primit semnul și l-a considerat pe acest păcătos convertit ca pe primul ei fiu și s-a dispus astfel să plătească prețul unei maternități care cerea eroismul. Profund conștientă că este mireasa lui Cristos, parafrazându-l pe Ezechiel, scria: „Isus, trecând pe lângă mine, a văzut că era timpul pentru mine să fiu iubită; s-a logodit cu mine și eu am devenit a lui”. Dar locul în care mirele își aștepta mireasa era Carmelul. Cum să ajungă acolo mai curând? Tereza a obținut permisiunea tatălui și, cu un pic de rezistență, pe aceea a unchiului, tutorele ei, dar nu-și putea imagina că cea mai mare împotrivire avea să vină din partea oamenilor Bisericii. Superiorul bisericesc al Carmelului s-a arătat de neclintit: în Carmel se intra doar la vârsta majoratului și el nu înțelegea să dea dispensă unei copile de 15 ani abia împliniți.

Chiar și episcopul, deși admira generozitatea Terezei și a tatălui ei, nu a voit să treacă peste hotărârile delegatului său. Nu rămânea decât să meargă la papa, profitând de pelerinajul la Roma. Între timp, Învățătorul continua să o instruiască pe Tereza. „Într-o seară, neștiind cum să-i exprim lui Isus iubirea mea și cât doream ca el să fie iubit și preamărit, m-am gândit cu durere că din infern nu va primi niciodată nici un act de iubire; atunci, i-am spus bunului Dumnezeu că, pentru a-i face plăcere, aș fi consimțit cu bucurie să fiu eu aruncată acolo, numai ca să fie iubit veșnic în acel loc de blestem”. Într-o zi, va experimenta ceva din infern, în timpul nopții obscure a spiritului.

Pelerinajul la Roma

Din pelerinajul roman, Tereza își amintea câteva etape importante. Prima a fost cea de la Paris. În Biserica „Notre Dame”, a avut confirmarea că a fost cu adevărat Sfânta Fecioară cea care i-a surâs și a vindecat-o. „Am înțeles că veghea asupra mea, că eu eram fiica sa și că, de aceea, nu puteam să mă mai adresez ei decât cu numele de mamă”. După ce am contemplat încântătoarele peisaje elvețiene, grupul a ajuns la Milano, la Veneția, la Bologna. Aici a fost un mic incident, deoarece un grup de tineri studenți se distrau, urmărindu-i pentru a le admira pe tinerele fete franceze, între care se distingeau cele ale lui Martin. În timp ce grupul de pelerini urca în tren, unul dintre ei s-a apropiat de Tereza, a prins-o de un braț și a tras-o înapoi, încercând să o sărute. Reacția imediată și hotărâtă a Terezei, și intervenția promptă a Celinei, au lăsat un gust amar în gura tânărului.

Următoarea etapă a fost Loreto. „Loreto m-a fascinat! Ce pot să spun despre casa sfântă? Ah, emoția mea a fost profundă, știind că mă aflam sub același acoperiș al Sfintei Familii, contemplând zidurile pe care Isus își fixase ochii săi divini, călcând pământul pe care sfântul Iosif l-a scăldat cu sudoare, unde Maria l-a purtat pe Isus în brațele sale, după ce l-a purtat în sânul ei feciorelnic”.

La Roma, vizitând mormintele sfintei Cecilia și a sfintei Agneza, am simțit că aceste fecioare care au trăit la începuturile Bisericii îmi sunt ca și surori prin totala lor dăruire lui Cristos. Despre Cecilia, a scris: „Auzind că ea a fost proclamată regina armoniei, nu pentru vocea ei frumoasă sau pentru talentul ei muzical, ci în amintirea cântului feciorelnic pe care l-a făcut să se audă înaintea Mirelui ceresc ascuns în adâncul inimii ei, am încercat pentru ea ceva mai mult decât o simplă devoțiune: o adevărată afecțiune prietenească. A devenit sfânta mea predilectă, intima mea confidentă. Toate mi-au plăcut la ea, înainte de toate, abandonul ei, încrederea ei nelimitată, care a făcut suflete ce au dorit întotdeauna numai bucuriile vieții prezente capabile să devină fecioare”.

Chiar și Coloseumul a lăsat o impresie profundă în sufletul Terezei: „Am cerut harul să fiu și eu martiră pentru Isus și am simțit în sufletul meu că rugăciunea era ascultată!” În sfârșit, audiența la papa Leon al XIII-lea. Îngenuncheată înaintea lui, Tereza i-a adresat cererea în limba franceză: „Sfinte Părinte, în cinstea jubileului vostru, permiteți-mi să intru în Carmel la 15 ani!” Și papa, neînțelegând bine, a cerut explicații vicarului general al Diecezei de Bayeux, care i-a răspuns: „Sanctitate, e o copilă care dorește să intre în Carmel la 15 ani, dar superiorii îi examinează cererea”. Și papa a zis: „Ei bine, fiica mea, să faci ceea ce îți vor spune superiorii”. Tereza a mai încercat o dată, dar totul a fost inutil, ba chiar s-au apropiat de ea doi gardieni și au îndepărtat-o nu fără greutate.

„Nici măcar soarele nu a îndrăznit să strălucească”

Un vis care s-a frânt, amărăciune în inimă, chiar dacă pacea rămânea în adâncul ființei sale. Tereza comenta: „Nici măcar soarele nu a îndrăznit să strălucească în acea zi, și cerul albastru al Italiei, încărcat de nori negri, a plâns continuu împreună cu mine”. Pelerinajul a continuat la Pompei, la Napoli, la Florența și apoi, din nou, la Roma. Tereza, deși suferea din cauza refuzului primit, știa să vadă totul în lumină: „La Roma, Isus a săpat în jucăria sa. Voia să vadă ceea ce era înăuntru, și apoi, după ce a văzut, mulțumit de descoperirea sa, a lăsat să cadă mingea sa și s-a culcat”. Trebuia să aștepte deșteptarea!

Și, între timp, Tereza se interesa de fiecare amănunt al vieții lui Isus, relicvele pătimirii sale, reprezentările martirilor săi. Se strecura peste tot și rămânea surprinsă când cineva o avertiza să nu depășească anumite limite, cu pedeapsa excomunicării, mai ales pentru femei! „Îmi era imposibil să înțeleg pentru ce femeile în Italia sunt așa de ușor excomunicate; ni se spunea aproape mereu: «Nu intrați aici. nu intrați acolo, veți fi excomunicate!» Ah, aceste sărmane femei, cât de puțin sunt luate în seamă!. Și totuși, ele sunt acelea care îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât bărbații, și în timpul pătimirii Domnului nostru, au avut mai mult curaj decât apostolii, deoarece nu au luat în seamă insultele soldaților și au îndrăznit să șteargă adorabila față a lui Isus”.

Într-o zi, înaintând în curtea interioară a unei mănăstiri carmelite, a fost surprinsă de un călugăr în vârstă, care, de departe, îi făcea semn să se îndepărteze. Tereza, dimpotrivă, s-a apropiat și mai mult și a încercat să-l facă să înțeleagă că admira frumoasele picturi ale mănăstirii. Bătrânul „desigur că și-a dat seama, din părul meu lăsat pe spate și din modul meu de a fi, că eram încă o copilă; atunci, mi-a surâs cu bunătate și s-a dus, văzând că nu se află în fața unui dușman. Dacă aș fi putut să-i vorbesc în italiană, i-aș fi spus că eram o carmelită în devenire, dar acest lucru nu a fost posibil, din cauza constructorilor Turnului Babel”.

„Trecând pe la Pisa și Genova, m-am întors în Franța. La 28 decembrie a aceluiași an, episcopul mi-a dat permisiunea să intru în Carmel, dar carmelitele au cerut să aștept sfârșitul Postului Mare, poate tocmai pentru a nu speria tânăra aspirantă cu severitatea postului din mănăstire.” Tereza a suferit încă „trei luni de exil”, dar a profitat de ele pentru a trăi „o viață cât mai serioasă și mai mortificată”. „Mortificațiile mele constau în umilirea voinței mele, mereu înclinată să se impună, în abținerea de la replici, în a face mici servicii fără a fi luată în seamă, în a nu mă sprijini cu spatele atunci când eram așezată etc. Numai prin practicarea acestor nimicuri, mă pregăteam să devin mireasa lui Isus”.

În sfârșit, acasă

Intrată în Carmel, la 9 aprilie 1888, Tereza s-a simțit, în sfârșit, acasă, dar fără iluzii: „Isus m-a făcut să înțeleg că voia să-mi dea suflete prin intermediul crucii, și dorința mea de a suferi a crescut o dată cu creșterea suferinței. Timp de cinci ani, am urmat acest drum; în exterior nu era observată deloc suferința mea, și cu cât era mai pătrunzătoare, cu atât era ignorată de toți”. Tereza știa să fie la locul potrivit, cel mai frumos din lume, și se bucura pentru aceasta de o mare pace ascunsă în adâncul inimii ei; dar în același timp, suferea, deoarece Iubirea nu era iubită, deoarece vedea prea multe persoane care nu credeau în Iubirea milostivă și se oferea victimă pentru ele.

Sosise și timpul consacrării sale definitive. „Reculegerea mea pentru profesiune a fost de o mare ariditate, așa cum aveau să fie și cele care au urmat”. În seara precedentă, aveam un dubiu puternic și vocația „îmi apărea ca un vis, o himeră. Desigur, calea Carmelului era pentru mine una foarte frumoasă, dar diavolul îmi sugera certitudinea că nu era pentru mine, că îi înșelam pe superiori mergând pe un drum pe care nu eram chemată. Întunericul era așa de adânc, încât nu vedeam și nu înțelegeam decât un singur lucru: Nu aveam vocație!” Încercarea a fost depășită abia când Tereza, tremurând, și-a deschis sufletul maestrei sale și a putut să facă profesiunea cu sufletul „inundat de un fluviu de pace”. Dar era numai un armistițiu care o pregătea pentru încercarea cea mai mare. Ea însăși ne povestește care erau simptomele: „Treceam prin mari încercări interioare de orice fel, ajungând până acolo încât mă întrebam uneori dacă exista cer”.

Tereza cunoscuse atâta lumină în lectura operelor sfântului Ioan al Crucii, până la 17 și 18 ani, „dar, în continuare, toate cărțile m-au lăsat în ariditate, și încă și acum mă aflu în ea. Dacă deschid o carte scrisă de un autor spiritual (fie el cel mai bun, cel mai mișcător), simt îndată că inima mi se închide; citesc, pen-tru a spune așa, fără să înțeleg sau, dacă înțeleg, sufletul meu se oprește fără să mediteze. În această neputință m-au ajutat Sfânta Scriptură și Imitațiunea lui Cristos, pentru că am găsit în ele o solidă și preacurată hrană. Dar înainte de toate, evanghelia este cea care mă captivează în timpul rugăciunii, deoarece aflu în ea tot ceea ce este necesar pentru sărmanul meu suflet. Descopăr în ea mereu lumini noi, semnificații ascunse și misterioase”.

„Înțeleg și știu din experiență că Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru. Isus nu are nevoie deloc de cărți sau de doctori pentru a instrui sufletele; el, Doctorul doctorilor, învață fără zgomotul cuvintelor. Nu l-am auzit niciodată vorbind, dar simt că este în mine, în fiecare moment, și mă conduce inspirându-mi ceea ce trebuie să spun sau să fac. Descopăr, chiar în momentul în care am nevoie, lumini pe care nu le-am descoperit încă și care vin din abundență nu atât la rugăciune, cât, mai ales, în ocupațiile mele zilnice”.

În 1894, tatăl ei, Martin, a plecat la cer și Celina a putut astfel să intre în mănăstire. De acum înainte, toate surorile se aflau în Carmel și una dintre ele este superioară, în timp ce Terezei i-a fost încredințat noviciatul. Raportul ei cu novicele era foarte spontan și ele îi spuneau totul, „chiar și ceea ce nu le plăcea la mine”. Conform obiceiului timpului, Terezei i-au fost încredințați un seminarist și un misionar, pe care să-i însoțească prin rugăciunea ei. Cu privire la relația ei cu aceștia, scria: „Nu am încercat niciodată, cu harul lui Isus, să îndrept spre mine inimile lor; am înțeles că misiunea mea era aceea de a-i conduce la Dumnezeu”. Dar ea nu se putea mulțumi numai cu două suflete: „Sper să fiu utilă pentru mai mult de doi misionari, deoarece n-aș putea să nu mă rog pentru toți. Mai presus de toate vreau să fiu fiică a Bisericii cum era mama noastră, Tereza, și să mă rog după intențiile Sfântului Părinte, știind că ele cuprind întregul univers”.

„Vocația mea este iubirea”

Deși trăia între zidurile unei mănăstiri, privirea îi era îndreptată spre lumea întreagă și ar fi voit să fie prezentă pretutindeni. Ar fi voit să fie martiră, apostol, misionar, doctor. Apoi, citind capitolul 12 din Scrisoarea întâi către Corinteni, ea a găsit răspunsul la năzuințele sale, exclamând: „Vocația mea este iubirea! În inima Bisericii, mama mea, eu voi fi iubirea”. Și imediat s-a pus pe treabă, semănând pretutindeni acte de iubire, deoarece înțelegea că, slujindu-i pe cei care erau în mănăstire, îi slujea și iubea, de fapt, pe toți oamenii de pretutindeni. Pentru aceasta, iubea cu o iubire nouă toate surorile, în special, pe cele mai dificile în conviețuire și le trata cu așa afecțiune, încât ele nu-și mai dădeau seama că o făceau să sufere prin modul lor de a se comporta.

Și cine nu crede?

Se apropia între timp încercarea finală. În noaptea dintre Joia și Vinerea Sfântă a anului 1896, Tereza are prima hemoragie, pe care ea a acceptat-o cu bucuria anunțului sosirii mirelui. „Mă bucuram atunci de o credință așa de vie și clară, încât gândul la cer era toată fericirea mea; nu-mi puteam imagina că ar exista oameni nelegiuiți, lipsiți de credință. Credeam doar că au vorbit contrar a ceea ce efectiv au gândit atunci când negau existența cerului, a minunatului cer, unde însuși Dumnezeu ar fi voit să le ofere veșnica răsplată”.

„În timpul zilelor pline de bucurie ale timpului pascal, Isus m-a ajutat să simt că există cu adevărat suflete care nu au credință, care pierd această comoară prețioasă prin abuzul față de har, acest izvor al singurelor bucurii curate și autentice. A permis ca sufletul meu să fie pătruns de cel mai adânc întuneric și ca gândul la cer, așa de plăcut mie, să fie doar un argument de luptă și de suferință”.

„Această încercare nu trebuia să dureze numai câteva zile, câteva săptămâni, ci trebuia să se termine în ceasul desemnat de Dumnezeu și. acest ceas încă nu a sunat. Aș vrea să exprim ceea ce simt, dar, ah!, cred că îmi este imposibil. Este necesar să fi călătorit în această galerie adâncă pentru a-i înțelege obscuritatea”.

Isus o făcea pe Tereza să înțeleagă drama celui care nu crede și ea se oferea tocmai pentru ei: „Dar fiica ta, Doamne, a înțeles lumina ta divină și ți-a cerut iertare pentru frații ei. Ea acceptă să mănânce oricât vei voi pâinea durerii și nu vrea deloc să se ridice de la această masă plină de amărăciune, unde mănâncă sărmanii păcătoși mai înainte de ziua stabilită de tine. În acest fel, nu poate ea oare să-ți spună, în nume propriu, în numele fraților ei: «Ai milă de noi, Doamne, pentru că suntem sărmani păcătoși! Ah! Îndreptățește-ne, Doamne. Fă ca toți cei care nu au fost iluminați de flacăra credinței să o vadă în sfârșit luminând»”.

„Isuse, dacă este necesar ca masa de ei profanată să fie purificată de un suflet care te iubește, accept cu plăcere să mănânc singură pâinea încercării, până în ziua în care tu vei voi să mă primești în împărăția ta luminoasă. Îți cer doar harul ca ei să nu te mai ofenseze niciodată.” Și adresându-se superioarei, scria: „Mica mea, poveste care părea un vis de zână, a devenit, pe neașteptate, o rugăciune”, o rugăciune plină de angoasă. De mică crezuse în existența cerului și, într-un fel, îl și experimentase. Pentru aceasta, a fugit de lume pentru a alerga în căutarea lui, și acum avea sentimentul că a alergat în zadar.

„Așa cum geniul l-a făcut pe Cristofor Columb să presimtă existența unei lumi noi, în timp ce nimeni nu se gândise la așa ceva, la fel, simțeam că un alt pământ îmi va servi ca locuință stabilă. Dar umbrele care mă înconjurau pe neașteptate au devenit din ce în ce mai dese, pătrunzând în sufletul meu și învăluindu-l în așa fel încât nu mai puteam găsi în ea dulcea imagine a patriei mele: totul a dispărut!

Când vreau să-mi odihnesc inima din cauza tenebrelor care o înconjoară amin- tindu-mi de ținutul luminos spre care tind, chinul meu sporește; am senzația că tenebrele, prin vocea păcătoșilor, îmi spun râzând de mine: «Tu visezi la lumină, la o patrie învăluită în cele mai suave parfumuri, tu visezi la posedarea veșnică a Creatorului tuturor acestor lucruri minunate, crezi că vei ieși într-o zi din ceața care te înconjoară! Continuă, continuă să te bucuri de moartea care îți va oferi nu ceea ce tu speri, ci o noapte încă mai profundă, noaptea nimicului!»”.

În lupta care îi chinuia sufletul, Tereza continua să creadă și-i spunea lui Isus că era „mulțumită că nu se bucură de acest cer frumos pe pământ, deoarece el îl va deschide sărmanilor necredincioși pentru toată veșnicia”. În realitate, judecând comportamentul ei exterior, nimeni nu și-ar fi imaginat ce noapte obscură stăpânea inima ei. În exterior, se părea că vălul credinței a fost sfâșiat, dar, în realitate, nu exista un simplu văl, ci „un zid care se înălța până la cer. Când cânt despre posedarea veșnică a lui Dumnezeu, nu încerc nici o bucurie; cânt doar ceea ce vreau să cred. Este adevărat că, uneori, câte o rază de soare ajunge să lumineze întunericul meu; atunci, încercarea încetează pentru un moment, dar apoi, amintirea acestei raze, departe de a-mi aduce bucurie, face întunericul și mai dens”.

Între timp, boala înainta inexorabil, și ea, conștientă de apropierea sfârșitului, scria: „în sfârșit, va veni și pentru mine ultima seară; atunci aș vrea să-ți pot spune, Dumnezeul meu: «Te-am preamărit pe pământ; am împlinit lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac»”, și continua să transcrie liber rugăciunea sacerdotală a lui Isus, negăsind cuvintele cele mai bune pentru a exprima sentimentele sale profunde și identificarea sa cu acela care se îndrepta spre îmbrățișarea crucii.

Agonia în stare pură

La 8 iulie 1897, Tereza a fost dusă definitiv în infirmerie, unde hemoptizia s-a repetat încontinuu. De la această dată până la 30 septembrie, ziua plecării sale, Tereza și-a consumat sacrificiul. Aflată în mijlocul unor dureri fizice sfâșietoare și cufundată în noaptea obscură a spiritului, găsea puterea de a glumi împreună cu surorile sale, nevoind să le transmită o greutate pe care nu ar fi putut-o suporta.

S-a destăinuit capelanului în cadrul spovezii, dar ah!, chiar și el, necunoscând aceste fenomene spirituale nici prin știință și nici din experiență, a rămas înspăimântat de aceste lucruri și i-a recomandat Terezei să fie atentă la asemenea gânduri, pentru că sunt foarte periculoase. Numai superioara putea să fie părtașă la acestea, dar și ea, mai apoi, a trebuit să le țină ascunse surorilor și lumii, de teama de a nu scandaliza.

La 30 septembrie, cele trei surori erau în jurul patului ei în timpul celebrării Liturghiei, și Tereza, privind o imagine a sfintei Fecioare, le mărturisea: „Ah, am rugat-o cu atâta fervoare!. Dar acum este agonia în stare pură, fără vreo picătură de mângâiere”. Cu câteva luni mai înainte, vorbind despre „moartea din iubire” pe care și-o dorea, scrisese: „Nu vă neliniștiți, surorilor, dacă sufăr mult și dacă nu vedeți la mine, așa cum v-am spus deja, nici un semn de fericire în momentul morții. Și Domnul nostru a murit ca Victimă a Iubirii, și vedeți care a fost agonia sa!”

Și, puțin după aceea, în iulie 1897, adăuga „Să mori din iubire nu înseamnă să mori plin de elan. V-o mărturisesc deschis, acest lucru îmi pare că îl simt”. Între ultimele sale cuvinte culese de maica Maria de Gonzaga, avem expresii ca aceasta: „O, mama mea, te asigur că paharul este plin până la refuz!”, dar apoi adăuga: „Nu-mi pare rău că m-am dăruit Iubirii”.

Note:
[1] Toate citatele, dacă nu au o altă indicație, sunt extrase din opera: Tereza de Lisieux, Storia di un’anima – Manoscritti autobiografici, Editura Queriniana, Brescia 1990.

[2] Lortz J., Storia della Chiesa, II, Edizione Paoline, Cinisello Balsamo 1987, 495.

[3] Lortz J., Storia della Chiesa, II, 495.

(Pepe E., Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Iași, Sapientia 2007, 523-532; trad. pr. Ioan Bişog).