 |
| Schimbarea la fața - de Donald Kueker. |
Dumnezeu
se descoperă prin Isus
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (17 martie 2019)
Lecturi: Genezei 15,5-12.17-18; Filipeni 3,17-4,1; Evanghelia Luca 9,28b-36; lecturi
Omilie
În timpul Postul Mare, Dumnezeu
se arată pe sine însuși, gândurile și căile sale. Este mai puțin misterios
decât credem noi. Ne face să trăim viața sa…
Prima lectură din Cartea Genezei (Gen 15,5-12.17-18) ne arătă cum s-a făcut cunoscut Dumnezeu lui Abraham [ce a trăit acum 1850 de ani înainte de Cristos]. Viața lui s-a schimbat după ce a simțit chemarea Domnului (Gen 12). Plecase într-o țară pe care nu o cunoscuse, încrezându-se în Dumnezeu ce i-a promis un fiu. Timpul trecea și promisiunea nu părea să se realizeze. Dar Domnul i-a inițiativa: „Dumnezeu l-a condus pe Abram afară şi i-a zis: «Priveşte spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri!» Şi i-a spus: «Aşa va fi descendenţa ta»” (v. 5). Lui Abraham care îi cere un fiu, Dumnezeu îi promite mult mai mult – o moștenire numeroasă ca stelele de pe cer. Domnul aşteaptă de la el încredere absolută pe care el i-o dă, deși este înaintat în vârstă și Sara este sterilă: „el a crezut în Domnul şi Domnul i-a socotit aceasta ca dreptate” (v. 6). Crede în făgăduință: fără promisiune nu se poate trăi. Dar simte obscuritatea credinței prin tăcerea prelungită a lui Dumnezeu. Făgăduința unui fiu pare să fie un vis… Tocmai în acest moment, Domnului sfâșie noaptea obscură a credinței lui Abraham și se descoperă cu un gest simbolic plin de speranță. Un model de alianță dintre națiuni devine semn al experienței năvălirii Domnului în viața patriarhului. Este un ritual al alianței; se dorește aceeași soartă dacă nu se respectă pactul. Abraham „a spintecat în două [animalele: o juncă, o capră și un berbec] şi a pus fiecare bucată una în faţa celeilalte” (v. 10). Între cele două jumătăți „trece” Dumnezeu – pesach –, nu omul. Domnul se obligă, descoperindu-se un aliat al omului. „Iată, ca dintr-un cuptor fumegând, pară de foc a trecut printre acele părţi de animale!” (v. 17). Este focul ce indică prezența lui Dumnezeu: lumina ce luminează noaptea. În aceea seară se împlinește alianța. E iubirea Domnului, pe care omul trebuie să o primească cu credință. Toți suntem chemați pe același drum: e calea pelerinajului; e drumul Paștelui. Recunoaştem că suntem firavi, dar ştim că ne putem baza întotdeauna pe Dumnezeu.
Prima lectură din Cartea Genezei (Gen 15,5-12.17-18) ne arătă cum s-a făcut cunoscut Dumnezeu lui Abraham [ce a trăit acum 1850 de ani înainte de Cristos]. Viața lui s-a schimbat după ce a simțit chemarea Domnului (Gen 12). Plecase într-o țară pe care nu o cunoscuse, încrezându-se în Dumnezeu ce i-a promis un fiu. Timpul trecea și promisiunea nu părea să se realizeze. Dar Domnul i-a inițiativa: „Dumnezeu l-a condus pe Abram afară şi i-a zis: «Priveşte spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri!» Şi i-a spus: «Aşa va fi descendenţa ta»” (v. 5). Lui Abraham care îi cere un fiu, Dumnezeu îi promite mult mai mult – o moștenire numeroasă ca stelele de pe cer. Domnul aşteaptă de la el încredere absolută pe care el i-o dă, deși este înaintat în vârstă și Sara este sterilă: „el a crezut în Domnul şi Domnul i-a socotit aceasta ca dreptate” (v. 6). Crede în făgăduință: fără promisiune nu se poate trăi. Dar simte obscuritatea credinței prin tăcerea prelungită a lui Dumnezeu. Făgăduința unui fiu pare să fie un vis… Tocmai în acest moment, Domnului sfâșie noaptea obscură a credinței lui Abraham și se descoperă cu un gest simbolic plin de speranță. Un model de alianță dintre națiuni devine semn al experienței năvălirii Domnului în viața patriarhului. Este un ritual al alianței; se dorește aceeași soartă dacă nu se respectă pactul. Abraham „a spintecat în două [animalele: o juncă, o capră și un berbec] şi a pus fiecare bucată una în faţa celeilalte” (v. 10). Între cele două jumătăți „trece” Dumnezeu – pesach –, nu omul. Domnul se obligă, descoperindu-se un aliat al omului. „Iată, ca dintr-un cuptor fumegând, pară de foc a trecut printre acele părţi de animale!” (v. 17). Este focul ce indică prezența lui Dumnezeu: lumina ce luminează noaptea. În aceea seară se împlinește alianța. E iubirea Domnului, pe care omul trebuie să o primească cu credință. Toți suntem chemați pe același drum: e calea pelerinajului; e drumul Paștelui. Recunoaştem că suntem firavi, dar ştim că ne putem baza întotdeauna pe Dumnezeu.
În a doua lectură luată din Scrisoarea către Filipeni (Fil 3,17-4,1) – este prima comunitate creștină europeană –, sfântul
Paul ne asigură că credința în Cristos deschide cerul spre fericire. Scopul
vieții nu este aceasta de pe pământ, căci suntem „cetățenii cerului”. Apostolul
scrie epistola fiind în închisoare la Roma (între anii 61-63 d.C.). Cristos îl
întărește când trebuie să sufere lanțuri pentru evanghelie. Paul se referă la acei
creştini care ocolesc crucea: „vă spun şi acum plângând: mulţi umblă ca nişte
duşmani ai crucii lui Cristos” (v. 18). Crucea este golită de sens pentru
filipeni și pentru evrei datorită Legii lui Moise. Pentru Paul este
descoperirea luminoasă a mântuirii ce este gratuită, nu în virtutea faptelor,
ci în iubirea lui Dumnezeu care prin Fiul său răstignit ne-a eliberat de păcat
și de moarte. Isus semnează destinul apostolului și trebuie să determine viața
creștinilor. Acum apare transfigurarea noastră, adică descoperirea realității
noastre ascunse sub vălul de creaturi limitate: „El va schimba trupul umilinţei
noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale” (v. 21). Deci – spune apostolul
– schimbarea la față a lui Isus Cristos este destinată să fie soarta tuturor,
căci „patria noastră este în ceruri” (v. 20). Prin botez, creștinii datorează
mântuirea sângelui lui Cristos și nu practicilor religioase; sunt salvați numai
prin Isus, de la care așteaptă învierea. În centrul vieţii, Paul nu pune un
sistem de interdicţii, norme, prescrieri minuţioase, rituri, practici, ci
chipul lui Cristos cel răstignit, constituit „domn” [kyrios]: „de unde îl aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos”
(v. 20). Trupul nostru sărac urmează să fie transformat în imaginea „trupului
glorios” a lui Isus cel înviat. Este o chemare către noi toți să nu ne lăsăm
dominați de „lucrurile de pe pământ”. Postul Mare ne oferă ocazia de a nu ne
preocupăm de lucrurile lumești, ci să ne atașăm de Cristos: suntem mântuiți
prin sângele său; de la el așteptăm învierea; suntem „cetățenii cerului”.
Evanghelia după sfântul Luca (Lc 9,28b-36) ne arata cum Isus s-a
retras pe munte să se roage. Evanghelistul ni-l prezentă pe Cristos ca omul rugăciunii:
„Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob şi s-a urcat pe munte ca
să se roage” (v. 28). „I-a luat cu sine”, așa cum s-a întâmplat cu Abraham
[„l-a condus pe Abram afară”]. Sunt trei: suficienți pentru a da o adevărată mărturie.
Evenimentul este inserat în sfera lui Dumnezeu. Putem deduce care a fost obiectul
rugăciunii lui Isus pe Tabor. Ce i-a cerut Tatălui? Sfântul Luca nu ne spune; totuşi,
comparând relatarea aceasta cu rugăciunea lui Isus în grădina Măslinilor (cf. Lc 22,39-46), putem deduce că Cristos i-a
cerut Tatălui puterea de a-şi îndeplini misiunea de Mesia, în suferinţă, pe
drumul crucii. În timp ce se ruga, unirea cu Dumnezeu, se manifestă vizibil în
schimbarea lui la față: hainele au devenit de un alb strălucitor – este
culoarea gloriei, a învierii.
Cristos nu este singur: doi oameni
se întrețin cu el în glorie – e Moise [care a trăit în jurul anului 1250 î.C.]
și Ilie [860 î.C.], reprezentând Legea și Profeții. Luca este singurul care
precizează tema conversaţiei lui Isus. Ei vorbesc despre plecarea lui Cristos –
termenul grec este „exod” [éxodos]
– așa cum spune Luca, ce se va întâmpla la Ierusalim. Exodul nu înseamnă sfârşit,
ci o trecere: pesach, paşte. Înseamnă
trecerea lui Isus de la suferinţă la înviere și bucurie; trecerea din această
lume la Tatăl. Aceasta este o aluzie la
pătimirea lui Cristos. Cei trei discipoli sunt îngroziți de această viziune ieșită
din comun. Ei au o dorință de a rămâne acolo: „«Învăţătorule, e bine că suntem
aici; să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru
Ilie!», neştiind, de fapt, ce zice” (v. 33). Trei colibe… „Coliba” e cuvânt
tradus din ebraicul șekinah care
înseamnă glorie, adică locul prezenței luminoase a lui Dumnezeu, tabernacolul.
Sunt trei prezențe ale lui Dumnezeu în istorie: mai întâi legea lui Moise, profeția
lui Ilie și apoi locuința definitivă a lui Dumnezeu în trupul Fiului său, Isus
Cristos.
Dar „a apărut un nor” – simbolul
tipic al prezenţei lui Dumnezeu – „şi i-a învăluit în umbră” (v. 34). La
intrarea în nor ucenicilor le-a fost teamă, pentru că erau conștienți că au
intrat în sfera divinității. Se aude vocea Tatălui: „Acesta este Fiul meu cel
ales; ascultaţi de el!” (v. 35). Termenul „ales” este luat din primul cântec al
Slujitorului Domnului din Isaia (Is
42,1): în umilința trupului și a morții se descoperă prezența mântuitoare a lui
Dumnezeu eliberându-l pe om prin Fiul său – Slujitorul suferind.
Astăzi Cristos este transfigurat;
ne lasă să vedem un crâmpei din a fi „cetățenii cerului”. Într-o zi îl veți
vedea desfigurat de ură, violență și tot felul de scandaluri. Răul nu va avea
ultimul cuvânt de spus. Va triumfa iubirea. „Ascultaţi de el!”
Să nu uităm
că pentru noi și pentru Isus, totul începe cu rugăciunea. Există un „Tabor” pe
care îl putem urca zilnic, dacă vrem: este Euharistia. În pâinea consacrată este
prezent Cristos transfigurat sau schimbat la față! Suntem chemați să participăm
la victoria lui Cristos cel înviat!
bibliografia [anul
C]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1997; Commento della
Bibbia liturgica, Edizione
Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu
J. (http://dimancheprochain.org); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Garcìa J. M., (http://www.catechistaduepuntozero.it);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net);
Masetti N., Guidati dalla Parola,
EMP, Padova 1995; Orestano C. F., (http://www.monasterodiruviano.it); Tessarolo
A., (ed) Messale e lezionario meditato,
EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com); Ravasi
G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014; Spreafico A., (https://www.diocesifrosinone.it).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu