 |
| Cristos vindecă un orb - de Carl Heinrich Bloch. |
Să vedem
lumina
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (28 octombrie 2018)
Omilie
Omilie
În această duminică suntem
invitați să medităm asupra luminii lui Cristos ce ne dă speranţă pe drumul
vieţii. Isus, marele preot, celebrează Euharistia. Să alergăm la dânsul ca
niște deportați din Babilon și să ne dea credință așa cum a avut-o orbul. Atunci,
luminați de Cristos, îl vom urma pe cale.
Prima lectură luată din cartea profetului Ieremia (Ier 31,7-9) este scrisă după ce Ierusalimul a fost distrus de către babilonieni în anul 586 înainte de Cristos și poporul exilat. Un moment tragic, de disperare, un timp de viață grea, dar și de căutare sinceră a Domnului, care vine în întâmpinarea poporului. După ce anunțase prăbușirea lui Israel și soarta „rămășiței” lui Iacob (cf. Ier 30,1-22), profetul dă semne de speranță: contemplează călătoria de reîntoarcere în țară. Este „cartea mângâierii” (cf. Ier 30-31 şi cap. 32-33), în care este descrisă grija părintească pe care o are Dumnezeu față de poporul său exilat în Babilon. Domnul nu abandonează poporul. Trimite profeți pentru a-l consola. „Strigaţi de bucurie pentru Iacob, chiuiţi de veselie pentru conducătorul neamurilor! Faceţi să se audă «Aleluia!» şi spuneţi: «Doamne, mântuieşte-l pe poporul tău şi pe restul lui Israel!»” (v. 7). Este vestea de speranță a lui Ieremia celor căzuți în sclavie [Samaria încă din anul 721 î.C.] și a celor din Iuda distrus și exilat în Babilon [în anul 586 î.C.]. Întoarcerea din exil este văzută ca pe un nou exod și ca o nouă trecere prin pustiu. Cum să nu fie fericit poporul căruia i-a fost adresate astfel de cuvinte! „Îi aduc înapoi […] din colţurile pământului; printre ei sunt orbi, şchiopi, femei însărcinate şi care nasc: o mare adunare se întoarce aici” (v. 8). Dar profetul privește dincolo de dezastrul care îl apasă. Înțelege că, dacă poporul stă ferm în credință, Dumnezeu îl va elibera. Va fi un timp de bucurie: orbii vor vedea, șchiopii vor umbla. Domnul nu poate să abandoneze poporul căci „eu voi fi un tată pentru Israel” (v. 9). Este un suveran milostiv în care toate creaturile pot să se încreadă, mereu gata să intervină în favoarea celui care recunoaște infinita sa iubire de tată.
Prima lectură luată din cartea profetului Ieremia (Ier 31,7-9) este scrisă după ce Ierusalimul a fost distrus de către babilonieni în anul 586 înainte de Cristos și poporul exilat. Un moment tragic, de disperare, un timp de viață grea, dar și de căutare sinceră a Domnului, care vine în întâmpinarea poporului. După ce anunțase prăbușirea lui Israel și soarta „rămășiței” lui Iacob (cf. Ier 30,1-22), profetul dă semne de speranță: contemplează călătoria de reîntoarcere în țară. Este „cartea mângâierii” (cf. Ier 30-31 şi cap. 32-33), în care este descrisă grija părintească pe care o are Dumnezeu față de poporul său exilat în Babilon. Domnul nu abandonează poporul. Trimite profeți pentru a-l consola. „Strigaţi de bucurie pentru Iacob, chiuiţi de veselie pentru conducătorul neamurilor! Faceţi să se audă «Aleluia!» şi spuneţi: «Doamne, mântuieşte-l pe poporul tău şi pe restul lui Israel!»” (v. 7). Este vestea de speranță a lui Ieremia celor căzuți în sclavie [Samaria încă din anul 721 î.C.] și a celor din Iuda distrus și exilat în Babilon [în anul 586 î.C.]. Întoarcerea din exil este văzută ca pe un nou exod și ca o nouă trecere prin pustiu. Cum să nu fie fericit poporul căruia i-a fost adresate astfel de cuvinte! „Îi aduc înapoi […] din colţurile pământului; printre ei sunt orbi, şchiopi, femei însărcinate şi care nasc: o mare adunare se întoarce aici” (v. 8). Dar profetul privește dincolo de dezastrul care îl apasă. Înțelege că, dacă poporul stă ferm în credință, Dumnezeu îl va elibera. Va fi un timp de bucurie: orbii vor vedea, șchiopii vor umbla. Domnul nu poate să abandoneze poporul căci „eu voi fi un tată pentru Israel” (v. 9). Este un suveran milostiv în care toate creaturile pot să se încreadă, mereu gata să intervină în favoarea celui care recunoaște infinita sa iubire de tată.
Acest Dumnezeu,
plin de iubire, s-a revelat în Cristos. În Scrisoarea
către Evrei (Evr 5,1-6) – redactată
după decenii de la moartea și învierea lui Isus – avem definiția preoției lui
Cristos: „mare preot luat dintre oameni, pus pentru oameni în relaţiile
cu Dumnezeu, ca să ofere daruri şi jertfe pentru păcate” (v. 1). Accentul este
pus pe umanitatea lui Isus. El ne înțelege și compătimește mizeriile noastre,
pentru că el le-a trăit. Este apărătorul umanității noastre. Preotul „dă pe
Dumnezeu oamenilor și oamenilor pe Dumnezeu”, cum spunea papa Ioan Paul al
II-lea. Eliberează de păcate pentru a permite să meargă la Domnul. Dotat cu o
imensă compasiune și solidaritate față de frați, el a spălat toate păcatele
cu sângele său divin și a obținut binecuvântare. S-a oferit o dată pentru
totdeauna printr-un act liber și ascultător față de Dumnezeu. Este mijlocitorul
unei noi alianțe între Dumnezeu și oameni. Aparținând la lumea divină și la cea
umană, el pune cele două lumi în comuniune.
În această duminică, Evanghelia după Marcu (Mc 10,46-52) prezintă episodul vindecării orbului. Isus merge din
nord spre sud în regiunea de est a Iordanului (prin Perea), trece Iordanul și
se îndreaptă, pe vechiul drum roman, spre Ierusalim, trecând prin Ierihon. Evanghelistul
ne relatează ceea ce se întâmplă la părăsirea cetății. „Pe când ieșea din Ierihon cu
discipolii săi şi cu o mulţime numeroasă, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui
Timeu, ședea la marginea drumului” (v. 46). Un orb cerşea la poartă. Marcu dă
nume acestui cerșetor: el se numea Bartimeu, ceea ce înseamnă în aramaică „fiul
orbului”. Evanghelia ne spune că acest om orb stă așezat. În Biblie, „a fi
așezat”, înseamnă atitudinea celui care ascultă. În jurul lui totul era
întuneric; nu vede cine trece, nu recunoaşte cine-i stă alături, nu distinge
nici chipurile și nici atitudinile. Dar în acea zi totul a fost altfel. A auzit
gălăgia mulţimii ce se apropia. Şi în întunericul vieţii sale, a percepţiilor
sale, a intuit o prezenţă: „auzind că este Isus din Nazaret – notează
evanghelistul – a început să strige şi să spună: «Fiul lui David, Isuse,
îndură-te de mine!»” (v. 47). „Fiul lui David” – este denumirea lui Mesia des
întâlnită în aceea vremea (Mc 11,10;
12,35). Rugămintea – „Isuse, îndură-te de mine!” [Kýrie eleison!] – este
cerere care pătrunde cel mai adânc în inima lui Cristos și a lui Dumnezeu. Imploră
cu mare insistență. „Mulţi îl certau ca să tacă, însă el striga şi mai tare:
«Fiul lui David, îndură-te de mine!»” (v. 48). Dar cu cât voiau să tacă, el mai
tare striga. Strigătele deranjau… Orbul nu și-a pierdut curajul! E perseverență
și statornicie în rugăciune! Bartimeu ne învață să nu ne descurajăm; să îndrăznim
să avem încredere, să ne aruncăm spre Isus. Nu vă fie teamă a striga revolta, incapacitatea,
dorința noastră după dreptate! Orbul ne face să înțelegem că încredere și
speranță nu vor fi dezamăgite.
Isus s-a oprit. El nu calcă peste
soarta unui om. Îl cheamă. Orbul, aruncându-şi haina, a sărit în picioare.
Mantaua este singura lui învelitoare. Pentru a merge la Domnul, trebuie să
respingă trecutul său, toate povoara sa, toate bunurile sale. În Biserica
primară, catehetul se dezbrăcă de tunica sa pentru a fi îmbrăcat cu lumina lui Cristos.
Fără să vadă nimic, Bartimeu a
făcut acest salt de credință. Dialogul dintre Isus şi orb este scurt şi
fascinant. Cristos l-a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?” El a răspuns:
„Rabboni, să-mi recapăt vederea!” (v. 51). Răspunsul şi verbul folosit de
evanghelist lasă să se înțeleagă că orbul ştia ce înseamnă a vedea. Nu era orb
din naştere. Și Isus i-a zis: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” (v. 52). Este
un îndemn pentru discipoli…
Salutându-l pe Isus ca Fiu al lui
David, orbul din Ierihon aclamă în el pe Mesia. Ca răspuns Isus îl vindecă,
atât pentru a-i răsplăti credinţa, cât mai ales pentru a-i arăta că a sosit
timpul lui Mesia, acel timp în care, mai mult decât la întoarcerea din exil,
aleargă spre Ierusalim, „orbul şi şchiopul”, aşa cum citim în lectura din
cartea profetului Ieremia. Mesajul pascal este evident: un orb îl întrezărește,
îl recunoaște şi îl primește. Credința sa îi permite să vadă clar lumina zilei,
dar mai ales să contempleze în Isus „adevărul” și să-i devină discipol: „îndată
şi-a recăpătat vederea şi îl urma pe cale” (v. 52). Fostul orb devine ucenic
sincer. Acesta este probabil și motivul pentru care Bartimeu a fost cunoscut pe
nume printre primii creștini și pentru care Marcu a ales tocmai istoria sa. El
devine model pentru discipoli. Acest orb devine exemplu pentru fiecare dintre
noi, al celui care crede, cere şi se roagă. Vindecat nu numai în trupul său, ci
și în sufletul său, Bartimeu este un model de credință. Să nu pierdem ocazia… Timeo Jesum transeuntem et non redeuntem!,
spunea sfântul Augustin: „mă tem de Isus care trece şi nu se mai întoarce” fără
eu să-mi dau seama! Secretul pentru a înţelege această evanghelie stă în a ne
simţi cu toţii „cerşetori de lumină” la margine drumului, ca Bartimeu. Când
credința noastră devine obișnuită, să strigăm către Isus să ne dea să vedem lumina
și să-l urmăm pretutindeni…
bibliografia (anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa
R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci
A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi
T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986;
Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it);
Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario
meditato, EDB Bologna 1974; Commento
della Bibbia liturgica, Edizione
Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati
dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle
letture festive. Ciclo B, Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu