Orbul Bartimeu



Vindecarea orbului Bartimeu

Păşeam pe un pământ întunecat
Prin veacuri de beton şi de rugină
Iar sufletu-mi striga încătuşat
Lumină vreau, doresc să am lumină.

Buchete mari de flori de mucegai
Am adunat pe câmpul vieţii mele
Buchete mari, dar cui să i le dai
Şi cine-ţi dă garoafe pentru ele?

Un cerşetor lângă al vieţii drum
Un orb ce cere-ntr-una de pomană
Aceast’aş fi Isuse şi acum
De nu m-ai fi băgat nici tu în seamă.

Când într-o zi un zvon am auzit
Şi-n jurul meu un vuiet de mulţime
Şi voci care şopteau necontenit
Isus din Nazaret, Mesia, vine!

Cu-ochii deschişi privind spre nicăieri
Împins de oameni cu dispreţ şi silă
Am început să strig din răsputeri
Isuse, Fiul lui David, ai milă!

Mulţi mă certau şi îmi spuneau să tac
Dar tu m-ai auzit, erai aproape
Şi când m-ai întrebat: „Ce vrei să-ţi fac?”
Eu am simţit lumina ta pe pleoape.

Şi ţi-am răspuns cu lacrime fierbinţi
În ochii mei cei stinşi ca şi tăciunii
Din noaptea nesfârşitei biruinţi
„Vederea să mi-o capăt, vreau, Rabuni!”

Şi în cuvântul care l-ai rostit
Vorbi atunci iubirea şi puterea
„Credinţa ta pe tin’te-a mântuit!
Du-te în pace! Capătă-ţi vederea!”

Iar când lumina primului foton
Se furişă prin ochii mei spre mine
Eu orbul Bartimeu din Ierihon
Am înţeles ce n-am simţit’nainte

Că întunericu’n care-am trăit
E-un vid imens, e-o mare nulitate,
Pe când Lumina ce l-a biruit
E viaţă, e lumină, libertate.

Se stinse-n urmă al cetăţii zvon
Iar noaptea îşi lăsa încet cortina
Pe drumul ce urca din Ierihon
Eu, noul Bartimeu, urmam Lumina. Amin.

de Costache Ioanid