 |
| Adorația păstorilor - de Matteo Rosselli (17th century) |
Evanghelia – Luca 2,1-14: În zilele acelea, a venit un decret din
partea împăratului August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest
recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei. Toţi
mergeau să fie înscrişi, fiecare în cetatea sa. Şi Iosif a urcat din Galileea,
din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte
Betleem, întrucât era din casa şi din familia lui David, pentru a se înscrie
împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Dar pe când erau ei
acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul
născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire
pentru ei. În acelaşi ţinut erau unii păstori care trăiau pe câmp şi păzeau
turmele pe timpul nopţii. Şi le-a apărut un înger al Domnului şi gloria
Domnului i-a învăluit în lumină, iar ei au fost cuprinşi de o mare spaimă.
Îngerul le-a spus: “Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va
fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul
care este Cristos Domnul. Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi
culcat în iesle”. Dintr-o dată, s-a unit cu îngerul o mulţime din oastea
cerească, lăudându-l pe Dumnezeu şi spunând: “Mărire în înaltul cerurilor lui
Dumnezeu, şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte!”
În liturghia din noaptea şi din dimineaţa Crăciunului,
liturgia Naşterii ne propune relatarea naşterii lui Isus după Luca (Lc 2,1-10). Imaginea „pruncului înfăţat
în scutece şi pus într-o iesle” – pe care Luca o repetă de trei ori – şochează
prin simplitatea ei totală. Ceea ce uimeşte cel mai mult este absenţa oricărei
trăsături de minune. Păstorii, da, sunt învăluiţi şi plini de teamă în faţa
gloriei lui Dumnezeu, dar semnul pe care îl primesc este simplu: „Veţi găsi un
prunc înfăţat şi pus în iesle”. Şi când ajung la Betleem nu văd altceva decât
„un copil pus în iesle”. Minunăţia Crăciunului stă aici. Fără descoperirea de
către îngeri nu vom înţelege că acel copil pus într-o iesle este Domnul. Şi
fără pruncul pus în iesle nu vom înţelege că gloria adevăratului Dumnezeu este
diferită de gloria omului.
Că vestea plină de bucurie a naşterii Mântuitorului este
anunţată păstorilor mai întâi nu trebuie să ne surprindă: este simplu o
anticipare clară a comportamentului viitor al lui Isus, care, frecventându-i pe
cei săraci, pe vameşi şi păcătoşi, avea să irite mult pe bine-gânditorii
timpului său. Pacea pe care cântecul îngerilor o pune în legătură cu venirea
lui Isus este o pace care diferă de concepţia romană şi de cea ebraică. La Roma s-a dezvoltat o
filosofie politică ce susţinea ridicarea cetăţii la rangul de putere mondială:
Roma purta războaiele sale pentru a impune legile păcii celor învinşi, pentru a
le garanta astfel ordinea, siguranţa şi civilizaţia. Nu la acest concept de
pace face aluzie apostolul Paul, dar nu este nici conceptul de pace pe care îl
învăţau rabinii legii în iudaism. Pentru ei pacea era concepută ca un acord
între părţi, care îşi recunoşteau reciproc drepturile şi posibilităţile de
viaţă, limitând fiecăruia propriile exigenţe.
Este vorba, fără îndoială, despre o concepţia de
înţelepciune profundă, dar care rămâne totuşi închisă într-o bună voinţă a
oamenilor. Luca se plasează în schimb pe linia tradiţiei profeţilor, pentru
care pacea este un dar al lui Dumnezeu, un miracol al intervenţiei sale
salvatoare, un dar pentru toţi oamenii pe care el îi iubeşte. Şi iubirea sa nu
are margini şi nu face diferenţe. Cu precizarea: pacea dintre oameni este
transcrierea pământească a ceea ce se întâmplă în cer. Gloria în înaltul
cerului, pe pământ pace între oameni. Aşadar, dacă se vrea a da glorie lui
Dumnezeu este necesar a construi pacea.
(pr. Bruno Maggioni [25.12.2005]; trad.pr. Isidor Chinez;
susa:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5867).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu