Tatăl nostru (de Oliver Clement) [8]

“Ecce Homo” (1660-1666) - de Mateo Cerezo

 

Și nu ne duce pe noi în ispită

Nu Dumnezeu este cel care ispitește, "Dumnezeu nu ispitește pe nimeni", spune sfântul Iacob (1,13). E o atitudine semitică dacă spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită.

 

Despre ce "ispită" este vorba? Mai întâi despre cea a crimei sau a sinuciderii - și sunt atâtea feluri de a omorî sau de a se omorî - care se naște din ceea ce sfântul Maxim Mărturisitorul numește "teama ascunsă de moarte". Atunci avem nevoie de dușmani, pentru a proiecta asupra lor această neliniște fundamentală. Pe aceasta trebuie s-o demascăm printr-o memorie lucidă a morții, anamneză la capătul căreia vom găsi nu neantul fardat al deriziunii, ci pe cel Înviat care ne aduce la viață. Transformarea totală a neliniștii în încredere, ne permite în fine, într-o oarecare măsură, să ne iubim vrăjmașii, urmând porunca, initial de neînteles, a lui Isus.

 

Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afectează toate epocile creștinismului, din moment ce suntem în vremea din urmă, de la Întrupare și Cincizecime încoace: "Ați auzit că vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum mulți antihriști s-au arătat" (1Ioan 2, 18). Poate că acest mister se clarifică în epoca noastră, care este cu adevărat o apocalipsă în istorie și care dă la iveală atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru că este epoca noastră: nu mai "apocaliptică" decât multe altele (ne dăm seama de asta studiind crizele trecutului).

Marea apostazie nu este neapărat ateismul. Revolta, chiar blasfemia, îl caută pe Dumnezeu în felul lor. În fața durerii lumii există și un ateism al compasiunii, care negreșit își găseste locul în Eli, Eli, lama sabahtani de pe Golgota. Marea apostazie ar fi mai degrabă să te simți vindecat de Dumnezeu, vindecat de orice întrebare, despărțit de taină, incapabil de neliniște și uimire.

 

Nu numai absenta lui Dumnezeu, ignoranta împăcată, dar mai ales captarea dorinței de absolut, de niste parodii atroce și seducătoare: magie, droguri, paroxisme, tortura și erotismul, strâns legate, de altfel, beții totalitare de altădată (vorbesc de Europa), transformarea actuală a religiilor în ideologii, înlocuirea comuniunii, fuziunea ei cu posesia, în atâtea forme ale artei contemporane, în atâtea medii sectare, invazia parapsihologiei și a ocultismului care vor permite mâine fascinarea maselor de către falși făcători de minuni, minuni provenind din puteri ca cele pe care Cristos le-a refuzat în pustie.

 

Mă gândesc la Povestirea despre Antihrist, a lui Vladimir Soloviev, unde îl vedem pe Antihrist mare reformator social și spiritualist patentat, asociindu-se cu un mag care oferă omenirii "semne și minuni". Mă gândesc și la "ultimul om" al lui Nietzsche în prologul lui Zarathustra: Am avut privilegiul să-l întâlnesc și să-l ascult pe Andrei Tarkovski, cineastul lui Andrei Rubliov și al lui Stalker, printre altele. Îmi spunea că în zilele noastre cel mai mare risc este ca oamenii să nu-și mai pună întrebări. Și că s-a dedicat misiunii de a-i trezi, de a-i face să înteleagă că omul este întrebare. Îmi spunea și cât se simtea de singur.

 

Trebuie să rămânem oameni ai neliniștii și ai uimirii, nu să ne amăgim cu idoli și cuvinte, trebuie să rămânem oameni care își pun întrebări, chiar și cu prețul unei oarecari nebunii. De ce Bisericile n-au putut să-i primească pe un Nietzsche, un Artaud, un Khalil Gibran, sau un Kazantzakis? Oare n-a venit timpul ca Biserica să ofere un loc celor care pun întrebări?

 

"Nu ne lăsa să cădem în ispită": în ispita de a te uita, de a ne considera vindecați de tine, de a te parodia subtil sau grotesc, de fapt întotdeauna grotesc.

 

(Sursa: http://www.nistea.com/clement_tatalnostru.htm#top).