.jpg) |
| “Ecce Homo” (1660-1666) - de Mateo Cerezo |
Și nu ne duce pe noi în ispită
Nu Dumnezeu este cel care ispitește,
"Dumnezeu nu ispitește pe nimeni", spune sfântul Iacob (1,13). E o atitudine semitică dacă
spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită.
Despre ce "ispită" este
vorba? Mai întâi despre cea a crimei sau a sinuciderii - și sunt atâtea feluri
de a omorî sau de a se omorî - care se naște din ceea ce sfântul Maxim Mărturisitorul
numește "teama ascunsă de moarte". Atunci avem nevoie de dușmani,
pentru a proiecta asupra lor această neliniște fundamentală. Pe aceasta trebuie
s-o demascăm printr-o memorie lucidă a morții, anamneză la capătul căreia vom găsi
nu neantul fardat al deriziunii, ci pe cel Înviat care ne aduce la viață.
Transformarea totală a neliniștii în încredere, ne permite în fine, într-o
oarecare măsură, să ne iubim vrăjmașii, urmând porunca, initial de neînteles, a
lui Isus.
Dar ispita este mai ales secretul
ultimei apostazii. Este un mister care afectează toate epocile creștinismului,
din moment ce suntem în vremea din urmă, de la Întrupare și Cincizecime
încoace: "Ați auzit că vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum mulți
antihriști s-au arătat" (1Ioan
2, 18). Poate că acest mister se clarifică în epoca noastră, care este cu adevărat
o apocalipsă în istorie și care dă la iveală atâtea lucruri îngrozitoare. Sau
poate credem asta numai pentru că este epoca noastră: nu mai
"apocaliptică" decât multe altele (ne dăm seama de asta studiind
crizele trecutului).
Marea apostazie nu este neapărat
ateismul. Revolta, chiar blasfemia, îl caută pe Dumnezeu în felul lor. În fața
durerii lumii există și un ateism al compasiunii, care negreșit își găseste
locul în Eli, Eli, lama sabahtani de pe Golgota. Marea apostazie ar fi
mai degrabă să te simți vindecat de Dumnezeu, vindecat de orice întrebare, despărțit
de taină, incapabil de neliniște și uimire.
Nu numai absenta lui Dumnezeu,
ignoranta împăcată, dar mai ales captarea dorinței de absolut, de niste parodii
atroce și seducătoare: magie, droguri, paroxisme, tortura și erotismul, strâns
legate, de altfel, beții totalitare de altădată (vorbesc de Europa),
transformarea actuală a religiilor în ideologii, înlocuirea comuniunii,
fuziunea ei cu posesia, în atâtea forme ale artei contemporane, în atâtea medii
sectare, invazia parapsihologiei și a ocultismului care vor permite mâine
fascinarea maselor de către falși făcători de minuni, minuni provenind din
puteri ca cele pe care Cristos le-a refuzat în pustie.
Mă gândesc la Povestirea
despre Antihrist, a lui Vladimir Soloviev, unde îl vedem pe Antihrist mare
reformator social și spiritualist patentat, asociindu-se cu un mag care oferă
omenirii "semne și minuni". Mă gândesc și la "ultimul om"
al lui Nietzsche în prologul lui Zarathustra: Am avut privilegiul să-l
întâlnesc și să-l ascult pe Andrei Tarkovski, cineastul lui Andrei Rubliov
și al lui Stalker, printre altele. Îmi spunea că în zilele noastre cel
mai mare risc este ca oamenii să nu-și mai pună întrebări. Și că s-a dedicat
misiunii de a-i trezi, de a-i face să înteleagă că omul este întrebare. Îmi
spunea și cât se simtea de singur.
Trebuie să rămânem oameni ai
neliniștii și ai uimirii, nu să ne amăgim cu idoli și cuvinte, trebuie să rămânem
oameni care își pun întrebări, chiar și cu prețul unei oarecari nebunii. De ce
Bisericile n-au putut să-i primească pe un Nietzsche, un Artaud, un Khalil
Gibran, sau un Kazantzakis? Oare n-a venit timpul ca Biserica să ofere un
loc celor care pun întrebări?
"Nu ne lăsa să cădem în
ispită": în ispita de a te uita, de a ne considera vindecați de tine, de a
te parodia subtil sau grotesc, de fapt întotdeauna grotesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu