luni, 19 august 2013

O experienţă a Fiinţei



Eugen Ionescu (1912-1994)

 
„De fapt, nu reuşesc să spun ceea ce vreau să spun. Mi s-a întâmplat să am momente de certitudine. Am trăit o experienţă pe această temă. Aveam şaptesprezece ani, mă plimbam într-o zi într-un oraş de provincie, prin luna iunie, dimineaţa. Deodată, lumea mi s-a părut transfigurată, de o asemenea manieră încât eram cuprins de o bucurie debordantă şi îmi spuneam: acum, orice s-ar întâmpla, ştiu. Şi îmi voi aduce întotdeauna aminte de momentul acela. Astfel, nu voi mai fi niciodată cu totul disperat.
 
N-aş putea să vă povestesc ce a fost pentru că este cu adevărat inefabil. Era ca o schimbare în aspectul oraşului chiar, al lumii, al oamenilor. Cerul îmi părea mai apropiat, aproape palpabil. Nu pot spune decât intensitate, densitate, prezenţă, lumină. Cu aceste cuvinte s-ar putea, mai mult sau mai puţin, defini. Dar nu există definiţie posibilă.
 
În orice caz, îmi spuneam în acel moment că sunt sigur. Dacă aş fi fost întrebat: sigur de ce? n-aş fi putut spune de ce. Eram plin de o certitudine şi îmi spuneam că niciodată nu voi mai fi nefericit, că în cele mai rele situaţii îmi voi aminti de acest moment.
 
Această experienţă s-a repetat cu mai puţină forţă doi sau trei ani mai târziu; şi apoi niciodată. Am uitat-o. Nu era ceva viu. Erau numai semne luminoase. Le-am povestit despre aceasta teologilor: ei mi-au spus că este vorba de o stare de mistică naturală.

 
Am mers apoi la catehism, la şcoala comunală, dar aceasta nu m-a învăţat nimic. Pot totuşi să vorbesc despre un alt moment de graţie, ziua în care am făcut prima mea confesiune. Aveam opt ani şi nu aveam lucruri grave de mărturisit. Îl auzeam greu pe preot din micul lui lift şi, neînţelegându-l, răspundeam da, da, da la toate întrebările lui. Dar la sfârşit am simţit, ieşind de acolo, această bucurie enormă pe care am cunoscut-o mai târziu la şaptesprezece ani şi care a venit atât în urma unei confesiuni cât şi în urma unei promenade. Tocmai asta e interesant: că ea poate, este cazul să o spunem, să vă cadă din cer; nu contează când. Dar tot aşa, bineînţeles, este posibil să nu se întâmple nimic. Mai târziu am avut din ce în ce mai puţine experienţe de acestea.
 
Am încercat, înspre treizeci de ani, să trăiesc într-un mod cu totul religios, şi mai mult de atât, să mă dedic posturilor, rugăciunilor, să mă ţin cât mai aproape de Dumnezeu, adică de Biserici. Cred că am mers destul de departe, destul de sus. Dar nu îndeajuns, pentru că la un moment dat am simţit un regret enorm pentru lumea pământească, pentru modul omenesc de a trăi. Aveam impresia că abandonasem într-adevăr această lume. Apoi regretul a fost atât de mare încât am oscilat la început între acesta şi voinţa de a abandona lumea, până în clipa în care regretul a fost cel mai puternic. Am avut atunci impresia unei căderi. Am ilustrat scenic această aventură: ascensiunea şi căderea lui Choubert în Victimes du devoir, dar natural că nimeni n-a înţeles nimic. Explicaţiile au fost altele, psihanalitice.Cele mai facile. Da, cele mai facile.
 
Dar din acel moment pot spune că am abandonat cerul, şi am impresia că cerul m-a abandonat pe mine. Mă simt din ce în ce mai îngropat în viaţă: avid, vorace. Cu cât îmbătrânesc cu atât am o dorinţă mai mare de a trăi, o lăcomie enormă, o senzualitate: vinul, viaţa care este contrariul adevăratei vieţi, gloria literară, toate acestea. Şi simt că la originea tuturor acestor dorinţe enorme se află ca primă cauză primea mea greşeală, căderea mea personală adică. Toate aceste dorinţe care se cer împlinite sunt ca şi lucruri care trebuie să înlocuiască ceea ce am pierdut odată, dar care totuşi, eu ştiu, nu pot să înlocuiască ceea ce am pierdut. Şi, îmbătrânind, sunt din ce în ce mai plin de dorinţe. Există astăzi o filozofie a dorinţei pentru care omul este o maşină de dorinţe. Potrivit lui Deleuze, trebuie ca dorinţa să fie saturată: ceea ce este absolut imposibil şi mi se pare o erezie. Eu ştiu că am rătăcit drumul, o ştiu foarte bine, dar nu o ştiu suficient. Nu o ştiu decât într-un mod abstract, intelectual, cerebral.
 
Noi dorim să posedăm tot; noi dorim multe lucruri, şi din momentul în care le avem, nu le mai iubim, descoperim că ele nu sunt ceea ce ne aşteptam să fie. Cine mă poate pune pe cale atunci?
 
Vorbeam de câteva momente luminoase: experienţa luminoasă pe care am trăit-o la şaptesprezece ani, care s-a repetat cu mai puţină forţă la nouăsprezece ani ar fi trebuit să-mi ajungă. Pe la treizeci de ani când am vrut să urmez, cu o anumită tehnică mistică, să zicem, căile spirituale, nu eram destul de plin, destul de sigur, pentru că puneam în balanţă cele două lucruri, cerul şi pământul, şi pământul este cel care m-a rechemat, care m-a făcut să cad”.
 
(Eugène Ionesco [1912-1994], din volumul de dialoguri initiate de Christian Chabanis, Dieu existe-t-il? Non..., Fayard, Paris 1973, p. 333; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu