VI Timpul Pascal (C): Duhul, punte între Isus şi timpul Bisericii (omilie)

"Dacă mă iubeşte cineva,
va păzi cuvântul meu” (In 14,23)

 

 

Evanghelia - In 14,23-29: În acel timp, ²³ Isus a spus ucenicilor săi: "Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el. ²⁴ Cine nu mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele mele; or, cuvântul pe care îl auziţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. ²⁵ Dar acestea vi le spun câtă vreme mai sunt cu voi; ²⁶ Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ceea ce v-am spus. ²⁷ Pace vă las vouă; pacea mea o dau vouă. Nu ca pacea pe care o dă lumea. Să nu se tulbure deci inima voastră, nici să nu se înfricoşeze. ²⁸ Aţi auzit că v-am spus: mă duc şi voi veni din nou la voi. De m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât mine. ²⁹ V-am spus toate acestea de pe acum, înainte de a se împlini, ca atunci când se vor împlini, să credeţi în mine".

 

 

OMILIE

 

Fragmentul din evanghelia lui Ioan (14,23-29) dezvoltă două teme: iubirea pentru Isus şi darul Duhului. Imediat este prezentată legătura indisolubilă dintre iubirea faţă de Isus şi respectarea poruncilor. Dovada că îl iubim cu adevărat pe Domnul este ascultarea. Verbul a iubi înseamnă şi dorință, afect, prietenie, apartenenţă: dar aici se subliniază că nu se poate vorbi de iubire adevărată dacă lipseşte respectarea poruncilor. „Daci mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu” (v. 23).

 

Există apoi o altă notă a iubirii. Ea este locul întâlnirii cu iubirea Tatălui, chiar locul în care Tatăl şi Isus îşi fac locuinţa: „Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom locui la el” (v. 23).

 

Întrebarea lui Iuda (Iuda, nu Iscarioteanul, i-a zis: „Doamne, cum se face că ni te vei arăta nouă şi nu lumii?” v. 22) arată o neînţelegere. Iuda are impresia că excluderea lumii de la manifestarea lui Isus este ceva arbitrar, sau poate deziluzionant: tradiţia nu vorbea despre o manifestare publică, cu putere şi glorie? În schimba manifestarea lui Isus are loc în iubire. Iată de ce disponibilitatea la iubire devine motivul diferenţei dintre ucenici şi lume. Fără iubire omul rămâne trupesc, incapabil de o autentică experienţă a lui Dumnezeu (v. 24).

 

A doua temă afirmă că o primă datorie a Duhului Mângâietor este învăţarea: „Vă va învăţa toate”. Este o afirmaţie care trebuie precizată. Duhul este trimis de Tatăl în numele lui Isus şi aminteşte tot ceea ce a spus Isus. Învăţătura Duhului este şi învăţătura lui Isus. Nici o concurenţă. Datoria Duhului este să înveţe şi să amintească. Este vorba de învăţătura lui Isus, dar cuprinsă în toată plinătatea sa: „Vă va învăţa toate”. Nu este vorba de a adăuga ceva la învăţătura lui Isus, ca şi cum ar fi fost incompletă. „Toate” înseamnă plinătate, rădăcina sa, motivaţia sa profundă. Şi memoria, darul Duhului, nu este o amintire care se repetă, ci o amintire care se actualizează.

 

Duhul este protagonistul care menţine deschisă istoria lui Isus făcând-o actuală şi salvifică. Fără Duhul Sfânt istoria lui Isus – cuprinsă aici şi învierea sa – ar fi rămas o istorie închisă în trecut, nu un eveniment peren contemporan. Duhul este continuitatea dintre timpul lui Isus şi timpul Bisericii. (don Bruno Maggioni [13.05.2007]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă: http://www.qumran2.net).