† Coborârea Sf. Duh (Rusaliile) (C): Astfel dăm spaţiu Duhului (omilie)

Coborârea Duhului Sfânt

Ioan 14,15-16.23-26: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ¹⁵ "Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele, ¹⁶ iar eu îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Apărător vă va da vouă, ca să fie cu voi pentru totdeauna. ²³ Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el. ²⁴ Cine nu mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele mele; or, cuvântul pe care îl auziţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. ²⁵ Dar acestea vi le spun câtă vreme mai sunt cu voi; ²⁶ Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ceea ce v-am spus.

 

OMILIE

 

Evanghelia duminicii Rusaliilor propune din nou un fragment foarte dens din discursurile de adio din Ioan (14,15-26). Locurile în care Isus vorbeşte despre Duhul mângâietor se inserează într-un context existenţial precis: timpul Bisericii cu problemele sale şi cu întrebările sale, ura lumii, persecuţia, necredinţa care dăinuie. În lumina acestui context se înţeleg bine cele trei datorii fundamentale pe care Ioan le încredinţează Duhului: a păstra cu fidelitate memoria lui Isus, înţelegerea interioară şi personală a cuvântului, curajul mărturiei.

 

În fragmentul nostru o idee forte – poate cea mai importantă – este condiţia pentru a primi pe Duhul Sfânt este iubirea faţă de Isus, ascultarea cuvântului său şi respectarea poruncilor. Trei lucruri, aşadar, foarte concrete şi chiar verificabile. Dacă lipsesc aceste trei condiţii nu există nici un spaţiu pentru Duhul Sfânt.

 

În acest moment să aruncăm o privire şi spre fragmentul din scrisoarea lui Paul către Romani (8,8-17) din a doua lectură de la liturghie. Paul învaţă că Duhul este libertate, pentru că ne eliberează de sclavia cărnii, adică de egoism. Duhul transformă dorinţele omului: nu mai sunt dorinţele egoismului, ci ale carităţii. Prizonier în egoismul său (trupul) omul simte legea iubirii (legea lui Dumnezeu) ca o greutate şi o sclavie. Duhul schimbă „dorinţa” omului: legea carităţii devine ceea ce se doreşte, spre ceea ce se tinde. Duhul eliberează omul transformându-l din interior, răsturnând natura profundă a „dorinţei”.

 

Nu este vorba doar despre aceasta. Duhul reînnoieşte şi raportul cu Dumnezeu: nu mai suntem sclavi, dar fii. Iar aceasta este o mare libertate. Dacă apoi Paul precizează că este vorba despre o filiaţiune „adoptivă”, nu este pentru a o diminua, cu atât mai puţin pentru a afirma că este vorba de ceva extern şi juridic, dar pentru a ne aminti gratuitatea. Pentru Paul prezenţa Duhului este o prezenţă care eliberează, care se lasă deosebită prin câteva semne: o răsturnare în logica vieţii, un nou raport cu Dumnezeu experimentat ca Tată, intima convingere (în ciuda argumentărilor contrare, în ciuda slabei credinţe şi chiar a păcatului) că suntem fiii lui Dumnezeu. Este deci un nou raport cu Dumnezeu: omul poate să se îndrepte spre el liber, deschis şi încrezător. Nu mai este un raport de sclavie, ci de libertate: creştinul poate să-şi însuşească încrederea şi chiar libertatea lui Isus faţă de Tatăl. Acest raport filial cu Dumnezeu este rădăcina oricărei alte libertăţi. (sursa: don Bruno Maggioni [27.05.2007], http://www.qumran2.net; trad. pr. Isidor Chinez).