In 15,1-8
„Eu sunt viţa cea adevărată”: o afirmaţie care trebuie citită la fel ca celelalte afirmaţii analoge ale lui Isus. „Eu sunt pâinea adevărată”, „Eu sunt lumina”. În aceste afirmaţii există o notă polemică: Isus este adevărata viţă, adevărata pâine, adevărata lumină. Toate aceste afirmaţii arată că Isus, şi nu alţii, este în stare să ofere acea viaţă pe care noi o căutăm. Afirmaţia lui Isus („Eu sunt viţa”) introduce o noutate faţă de Vechiul Testament. Acolo se spune că Dumnezeu are o viţă, aici se afirmă că Dumnezeu însuşi este viţa. În Vechiul Testament se vorbeşte despre o vie şi despre o viţă care nu sunt la înălţimea aşteptărilor lui Dumnezeu. Dacă aici evanghelistul Ioan poate să afirme că viţa este în cele din urmă la înălţimea aşteptărilor lui Dumnezeu, aceasta este doar pentru că Isus este viţa.
Dar care este punctul de vedere mai amplu al lui Ioan în construirea acestei alegorii? Doar o mulţumire pentru că acum ucenicul, unit cu Cristos, poate în sfârşit să aducă roade? Sau şi un element de nelinişte, de pericol şi deci de avertisment? Şi una şi alta. Căci este şi tema încercării (Tatăl taie), care este condiţia necesară pentru a aduce rod, dar care rămâne totuşi mereu o posibilitate de a pierde. Se subliniază că şi creştinul poate fi o mlădiţă uscată neproductivă! Este obişnuitul paradox şi antinomia uimitoare: comunitatea este în Cristos, şi deci protejată, salvată şi făcută să rodească, dar posibilitatea păcatului nu este absentă. Adjectivul „adevărată” care califică viţa se opune vechiului popor şi oricărei pretenţii de mântuire, dar judecata (cine nu rămâne în mine este aruncat afară) se referă chiar la creştinii care nu aduc rod. Criteriul de judecată sunt roadele, ramura care aduce roade este tăiată, curăţată, ramura uscată este arsă.
Însă mai în adânc, criteriul de judecată este a rămâne în Cristos, adică în cea mai absolută dependenţă de el: cine rămâne în Isus aduce rod, cine se desparte de el se usucă. „Fără mine nu puteţi face nimic” spune o frază caracteristică evangheliei lui Ioan şi, mai în general, din antropologia biblică: structura omului este în mod esenţial deschisă spre Dumnezeu. De aceea omul trebuie să înţeleagă că propria consistenţă se află în ascultare, nu în autonomie. Este vorba despre o dependenţă de a trăi înainte de toate ca credinţă şi încredere (adică în sensul de a ne baza total pe Cristos şi nu pe noi înşine) şi apoi ca respectarea poruncilor (adică în sensul de a ne conforma viaţa cu cuvântul lui Isus şi nu cu propriile proiecte). Însă aici nu este vorba de dependenţa servitorului faţă de stăpân, ci mai degrabă comuniunea care există între prieteni: de fapt Ioan nu vorbeşte numai de a rămâne, dar de un a rămâne reciproc: „Cine rămâne în mine şi eu în el”. (don Bruno Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu