† Marți din Octava Paştelui: Încrederea în cuvintele Domnului [7 aprilie 2026]

Maria Magdalena și Isus la mormânt de Walter Rane.

Încrederea în cuvintele Domnului

Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 2,36-41; Evanghelia Ioan 20,11-18; lecturi biblice

Omilie

Liturgia Cuvântului de astăzi, așa cum o va face și în zilele următoare, ne prezintă Biserica ca prelungirea a lucrării lui Cristos în lume. Cu învierea sa, Domnul își încheie slujirea pământească și intră în „sanctuarul” ceresc ca mijlocitor pentru omenire (cf. Evr 9,11-14): „Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru!” (In 20,18). Pe pământ, lucrarea sa nu este încheiată; dimpotrivă, ea continuă și va continua până la sfârșitul lumii, prin „Trupul” său, care este Biserica. Este încrederea în cuvintele Domnului!

În fragmentul din Faptele Apostolilor (Fap 2,36-41), figura lui Petru este imaginea personificată a acțiunii Bisericii în lucrarea Domnului. Înțelegem acum necesitatea slujirii cuvântului, ce este fundamentală pentru viața Bisericii. Modul obișnuit în care Biserica prelungește acțiunea mântuitoare a lui Cristos în timp este proclamarea evangheliei: „În ziua de Rusalii, Petru le-a spus iudeilor: «Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit!» Când au auzit au fost pătrunşi la inimă şi i-au spus lui Petru şi celorlalţi apostoli: «Ce să facem, fraţilor?» Petru le-a zis: «Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt!»” (v. 36-38). Acțiunile pastorale dobândesc sens și validitate prin evanghelizare; fără evanghelizare, viața creștină ar deveni un „cumul” de obiceiuri și „rituri” mecanice. Nu este o coincidență faptul că textul de astăzi începe cu un anunț și se încheie cu botezul multora, și nu invers: „cei care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; și în ziua aceea li s-au adăugat cam la trei mii de suflete” (v. 41). Petru începe prin a evangheliza și apoi prin a boteza. Evanghelizarea este prezentată aici ca o slujire a cuvântului, împlinită în fidelitate față de Isus cel răstignit și înviat. Discursul lui Petru nu se pierde într-o serie de observații moralizatoare sau îndemnuri, ci merge direct în inima credinței creștine: „Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit!” (v. 36). Cuvântul proclamat de Petru are o putere deosebită de a pătrunde conștiințele ca o sabie care străpunge: e puterea cuvintelor lui Petru fără moralisme, lipsite de consistență: „Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor!” (v. 38). Dispoziția corectă de a primi sacramentele depinde de măsură vestei celei bune.

Evanghelia după Ioan (In 20,11-18) relatează apariția Celui înviat Mariei Magdalena în fața mormântului: „Maria stătea lângă mormânt, afară, şi plângea […] s-a aplecat spre mormânt şi a văzut doi îngeri în haine albe […] Ei i-au zis: «Femeie, de ce plângi?» Spunând acestea şi întorcându-se, l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus” (v. 11-14). Întâlnirea Mariei cu Cel înviat este atinge inima uceniciei. Două creaturi, cu haine albe, o întreabă: „Femeie, de ce plângi?” Întrebarea care se repetată la scurt timp cu un om, pe care nu-l cunoaște și pe care îl confundă cu grădinarul: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?”  (v. 15). Tema grădinii, unită cu a neliniștii în căutarea unui om, se încadrează în figura Mariei Magdalena pe fundalul miresei din Cântarea Cântărilor: „Am intrat în grădina mea […] Eu i-am deschis iubitului meu, dar iubitul meu se întorsese, plecase. […] l-am căutat, dar nu l-am găsit, l-am strigat, dar nu mi-a răspuns. […] Vă conjur, fiice ale Ierusalimului, dacă îl veţi găsi pe iubitul meu […] (spuneți) că eu sunt bolnavă de iubire?” (Ct 5,1, 6.8). Rolurile de „învățător” și „mire” se suprapun în Cel înviat, formând o unică realitate. Maria, a cărei minte este încă încețoșată de suferință, nu își dă seama încă de acest lucru. Conștiința învierii este dificilă și pentru Maria Magdalena. Impactul cu Cel înviat va avea această caracteristică și în alte întâlniri: Cristos, Domnul gloriei, nu poate fi recunoscut prin simțurile trupești, nici măcar de cei care au trăit cu Isus cel istoric! Acum, în întâlnirea cu Domnul, se contează doar credința!

Îngerii o numesc cu același apelativ pe care Isus îl folosise pentru mama sa, la Cana Galileii și sub cruce: „femeie”. Aceasta o ridică pe Magdalena la un nivel reprezentativ: ea este imaginea comunității credincioase, a micii „rămășițe” – „restul” lui Israel – care îl așteaptă pe Mesia pentru a se uni cu el la „nunta” escatologică [adică „ultimele lucruri”, moartea, judecata, rai sau iad]. Isus i se va adresa și el cu același nume: „Femeie, de ce plângi?” (v. 15). Domnul apare în spatele ei, nu în fața ei (cf. In 20,14). Maria îl vede doar atunci când se întoarce, chiar dacă nu-l recunoaște. Aceasta înseamnă că nu în direcția mormântului trebuie să privească pentru a-l întâlni pe Domnul. Când îl recunoaște, se întoarce complet și îi întoarce spatele mormântului. Nu mai are moartea în față, ci Viața.

Momentul de o importanță decisivă pentru Maria Magdalena are loc atunci când Cel înviat o cheamă pe nume: „Maria!”, iar ea îi recunoaște vocea și modul în care îi pronunță numele. Era tocmai Isus acela care îi pronunța numele.Evanghelistul Ioan intenționa să spună că Isus este „bunul păstor”: „oile îl urmează pentru că îi cunosc vocea” (In 10,4). Maria se arată ca o ucenică autentică pentru că a recunoscut vocea învățătorului, chiar dacă nu i-a recunoscut înfățișarea. Domnul vorbește întotdeauna sub diferite aspecte: doar discipolii îi disting vocea, după cum unii se prefac că sunt păstori, dar nu sunt. Invocarea Mariei Magdalena este încărcată de această recunoaștere: „Rabbuni!”, care în evreieşte înseamnă „învățătorule”. Maria înțelege, așadar, vocea lui Isus care o cheamă pe nume și o cheamă să-l urmeze.

În acest punct, există un gest al Mariei, pe care evanghelistul ni-l lasă să îl prevedem: recunoscându-l, se grăbește să-l îmbrățișeze, încercând să-l țină pe loc. Aceasta ne amintește și de mireasa din Cântarea Cântărilor: „abia trecusem de ei şi l-am găsit pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu; l-am apucat şi nu l-am lăsat până când nu l-am făcut să intre în casa mamei mele” (Ct 3,4). Domnul îi spune: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl” (v. 17). Îi amintește că acesta nu este timpul unirii depline cu el: e timpul evanghelizării, timpul a trudi și a suferi pentru comunitate sau Biserică. Îi încredințează o misiune: „Du-te la fraţii mei şi spune-le: «Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru!»” (v. 17).

Să ne încredem în cuvintele Domnului!