† Duminica a 5-a din Postul Mare [A]: Valorile evanghelice – învierea morților și viața veșnică [22 martie 2026]

Învierea lui Lazăr. 

Valorile evanghelice – învierea morților și viața veșnică

Lecturi biblice: Ezechiel 37,12-14; Romani 8,8-11; Evanghelia Ioan 11,1-45; [forma scurtată] Evanghelia In 11,3-7.17.20-27.33b-45; lecturi biblice

Omilie

În a cincea duminică din Postul Mare este tema învierii și a puterii lui Cristos asupra morții ca o ultimă imagine care se întipărește în mintea noastră înainte de a intra în timpul liturgic în care comemorăm Patimile lui Cristos. Conștientizarea limitelor noastre este una dintre experiențele constitutive ale umanității. În fiecare zi experimentăm faptul de a avea un sfârșit [finitudine] și incapacitatea noastră radicală de a găsi sensul ultim al lucrurilor și a evenimentelor, al vieții și al morții. Și totuși, lecturile de astăzi seamănă o speranță în căutarea chinuită a omului: speranța unei eliberări care nu se oprește nici măcar în fața celei mai arzătoare contradicții, care este misterul morții noastre. Textele biblice se „confruntă” cu învierea pornind de la o viziune profetică din Ezechiel, care deschide Liturgia Cuvântului cu anunțul explicit al învierii morților din mormintele: „iată, eu voi deschide mormintele voastre, vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul meu” (Ez 37,12). „Viziunea” este limitată la restaurarea lui Israel, dar deschide o perspectivă îndepărtată pe care autorul Cărții a doua a Macabeilor o va propune și va proclama credința în învierea morților și viața veșnică [„Regele lumii ne va ridica la învierea vieţii veşnice pe noi, care murim pentru legile sale” (2Mac 7,9)]. Înainte de a-și anunța învierea, Isus îl învie pe fiul văduvei din Nain (cf. Lc 7,14), pe fiica lui Iair (cf. Mc 5,41) și pe prietenul său Lazăr (cf. In 11). Acestea sunt doar preludii la marele eveniment – învierea Domnului – întrucât viața pe care o recuperează nu este definitivă: existența lor pământească a fost doar prelungită. E o victorie asupra morții, dar una de scurtă durată. Învierea creștinului trebuie să vină. Odată cu botezul, a intrat în lume nemurirea. Viața este aceeași cu cea care se va revela în „ziua de apoi”, căci Paul ne amintește: „dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui, care locuieşte în voi” (Rom 8,11). Acestea sunt valorile evanghelice: învierea morților și viața veșnică!

În prima lectură (Ez 37,12-14), cu profetul Ezechiel, ajungem la săracii lui Dumnezeu ce ies în evidență de-a lungul exilului în deportare: suntem pe la anul 587-538 î.C. Repatrierea acestor „umbre” din lagărele de concentrare din Babilon este salutată ca o înviere din morți. La acești deprimați și descurajați, Domnul le vorbește: „Iată, eu voi deschide mormintele voastre, vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul meu, şi vă voi face să veniţi în pământul lui Israel. Veţi cunoaşte că eu sunt Domnul când voi deschide mormintele voastre şi vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul meu!” (v. 13-14). „Suflul” lui Dumnezeu este un uragan peste imensa mulțime de cadavere ale deportaților și transformă poporul umilit în o armată a celor vii: „voi pune duhul meu în voi şi veţi trăi; vă voi face să vă odihniţi în pământul vostru şi veţi cunoaşte că eu, Domnul, am vorbit şi am făcut” (v. 14). Este Duhul lui Dumnezeu care „suflă” peste acești morți! În limbaj biblic, oasele desemnează partea cea mai profundă a ființei umane, rezistentă la evenimente timpului. Popor este esența vieții simbolizată aici prin oase. Profeția este despre învierea trupului morților: Dumnezeu persistă prin înviere!

În lectura a doua (Rom 8,8-11), sfântul Paul se referă la trupul ca la întreaga ființă umană – trup și suflet – văzută în starea de opoziție față de Dumnezeu: e natura umană rănită de păcatul originar: „cei care sunt în trup nu pot să-i placă lui Dumnezeu” (v. 8). Acum, într-un moment determinat al istoriei mântuirii, a avut loc ceva extraordinar: o adevărată înviere, o creație nouă – „cele vechi au trecut, iată, au devenit noi” (2Cor 5,17). În Isus Cristos, Dumnezeu a eliberat trupul de povara păcatului și a morții: l-a refăcut, cufundându-l în viața divină: „trupul este muritor din cauza păcatului, Duhul este viaţă datorită dreptăţii” (v. 10). Pentru apostol, cuvântul „îndreptățire” înseamnă iertare din partea lui Dumnezeu, nimic altceva decât iertare. Paul speră ca creștinii să fie locuiți de Duhul Sfânt, deoarece aceasta este singura condiție pentru a aparține lui Cristos: „iar dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, acesta nu este al lui” (v. 9), căci Isus a devenit, prin înviere, Duh dătător de viață (cf. 1Cor 15,45). Locuind în noi, Duhul comunică propria lui putere dătătoare de viață ființei noastre. În botez este o cufundare în misterul pascal al morții și învierii Domnului: păcatul este distrus din rădăcină. Duhul Sfânt care l-a înviat pe Isus din morți ne trezește din noaptea morții, căci locuiește în noi. „Sau nu ştiţi că noi toţi […] am fost botezaţi în moartea lui?” (Rom 6,3). Nu știți aceasta?, i-a întrebat Paul pe romani. Întrebarea este și pentru noi!

În relatarea Evangheliei după Ioan (In 11,3-7.17.20-27.33b-45) [forma scurtată], e o atmosferă de durere pentru cele două surori, Marta și Maria din Betania. Sentimente nu sunt străine lui Isus; el simte o mare durere și tristețe: „Isus s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat” (v. 33); „Isus a lăcrimat” (v. 35); „Isus s-a înfiorat din nou şi a mers la mormânt” (v. 38), gândindu-se la propria sa soartă similară (cf. In 12,27). Dar Domnul face moartea ca simbol al răscumpărării și al învierii; el numește moartea „somn”: „Lazăr, prietenul nostru a adormit, dar mă duc să-l trezesc” (v. 11). Boala nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu, pentru ca prin ea Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat. Boala lui Lazăr nu numai că îl descoperă pe Dumnezeu Tatăl, dar și gloria divină a Fiului, adică biruința sa asupra morții și a păcatului.

Isus împlinește un semn care arată puterea sa de a „smulge” oamenii din moarte și a-i trage cu forță pentru a-i scoate din locul unde se află, în moarte, pentru totdeauna. Astfel există un plan real și un plan simbolic care îl interesează pe Isus și pe noi. Într-adevăr, Lazăr, deși înviat, a murit din nou. Dar, tocmai, acel miracol a fost un semn a ceva mai mare, ceva ce Isus exprimă în dialogul său cu Marta: „Nu ţi-am zis că dacă vei crede vei vedea gloria lui Dumnezeu?” (v. 40).

Învierea lui Lazăr este scena centrală a acțiunii lui Isus. Este precedată de o invocație către Tatăl, autorul vieții, și de strigătul evident împotriva puterii morții de a-i smulge dinainte unul dintre ascultătorii săi: „Au ridicat deci piatra. Atunci şi-a ridicat ochii şi a spus: «Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Eu ştiam că mă asculţi întotdeauna» […]. A strigat cu glas puternic: «Lazăr, vino afară!»” (v. 41-42.43).

Lazăr, iubit de Isus, este bolnav, pe moarte; e îngropat. Descompunerea este semnul morții totale. Botezul și prelungirea sa în Sacramentul Reconcilierii sau Spovezii este puterea Domnului care este Învierea și Viața. Lazăr iese din mormânt eliberat de fașe și legăturile morții: este viu, înainte de toate. Așa apărea noul botezat când se ridică din vasul baptismal și așa apare fiecare creștin când a primit dezlegarea sacramentală: e viu, cu toate harurile mântuirii!

Să ne ajute Domnul și pe noi să dăm mărturie despre învierea morților și viața veșnică!