† Duminica a 3-a din Post [A]: Setea omenirii – întâlnirea cu Domnul [15 martie 2020]

 

Isus și femeia samariteană.

Setea omenirii – întâlnirea cu Domnul

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (15 martie 2020)

Lecturi: Exod 17,3-7; Romani 5,1-2.5-8; Evanghelia Ioan 4,5-15.19b-26.39-42 (forma prescurtată); lecturi

Omilie

Duminica a treia din Postul Mare prezintă o temă sacramentală legată de inițierea creștină – botezul – exprimând simbolul apei. Ieșind din apa botezului, omul trece din întuneric la lumină și începe o nouă viață cu Cristos. Lecturile devin teme pascale: astăzi, cu femeia samariteană care vine la fântâna lui Iacob și primește darul apei care ţâşneşte spre viaţa veşnică; duminica viitoare, cu orbul din naștere care primește lumina ochilor și pe aceea a inimii; în duminica a cincea din Postul Mare, cu Lazăr, prietenul lui Isus, prezentându-se ca viață. Este vorba despre apă, lumină și viață în Evanghelia după Ioan din care citim trei duminici la rând.

Prima lectură luată din cartea Exodului (Ex 17,3-7) ne prezintă istoria poporului evreu care părăsea viaţa de sclav în Egipt pentru a se îndrepta spre ţara promisă. Între cele două lumi exista deşertul. Ieşirea din Egipt făcea poporul evreu să devină liber. Însă drumul spre ţara libertăţii făgăduite trecea prin pustiu care se dovedeşte anevoios și extenuant datorită lipsei hranei și apei. În faţa greutăţilor, poporul începe să cârtească împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu. Protestul este spontan. „Poporul, însetat de apă, murmura împotriva lui Moise şi zicea: «De ce ne-ai făcut să urcăm din Egipt? Ca să ne faci să murim de sete? […]»” (v. 3). Apa, pentru popor cu numeroasele lui turme, în plină căldură, devine dramatică. Dar răspunsul lui Dumnezeu este prompt și clar; cere poporului de a avea încredere. „Iată, eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, în Horeb; tu vei lovi stânca şi va ieşi din ea apă şi poporul va bea” (v. 6). Apa curge din stâncă; deci este o apă minunată, misterioasă, tulburătoare și uimitoare… Stânca este simbolul uscăciunii, a aridității. În stâncă nu este viață. Din moarte, Dumnezeu face să țâșnească apa care dă viață. Evreii au putut trage suficientă apă pentru ei și turme lor. Dumnezeu nu a încetat să sature şi să dea apă poporul rebel… Massa [tentație] și Meriba [proteste] rămân în memoria lui Israel ca momentul ispitei de a nu crede. Problema nu este apa, ci dacă Dumnezeu este în centrul vieții: „Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?” (v. 7). Este încrederea în Dumnezeu: aceea forță ce permite Israelului să învingă setea. O tradiție rabinică crede că această stâncă i-a urmat pe israeliți pretutindeni prin pustiu (cf. 1Cor 10,4). Sfântul Paul a înțeles că Isus este apa care stinge setea când afirmă: căci „toți au băut aceeaşi băutură spirituală pentru că ei beau din piatra spirituală care îi urma, iar piatra era Cristos” (1Cor 10,4).

În a doua lectură luată din Scrisoarea către Romani (Rom 5,1-2.5-8), apostolul Paul susține că, în fața suferințelor dureroase ale vieții, creștinul este ajutat de credință, speranță și iubire (v. 1-5). Experiența actuală a păcătosului reconciliat cu Dumnezeu este garanția mântuirii finale nemeritate de noi (v. 6-11). Prin credință suntem justificați, adică îndreptățiți sau neprihăniți. Este viața inaugurată de Cristos prin înviere. „Justificaţi prin credinţă, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos” (v. 1). Termenul „pace” în limbajul biblic reprezintă armonia profundă a omului cu Dumnezeu, care implică plinătatea tuturor bunurilor materiale și spirituale. Suntem mântuiți, adică „locuiți” de iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre de Duhul Sfânt. „Am obţinut, în credinţă […] acest har […] pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (v. 2). Aceasta datorită evenimentului pascal prin care Isus a murit pe cruce pentru noi, dându-ne la toți oamenii păcătoși un dar gratuit: „Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (v. 8). Chiar dacă oamenii sunt păcătoși, adică dușmani ai lui Dumnezeu, el ne-a iubit încât l-a dat pe Cristos ca răscumpărare pentru noi. Iată, „epifania,” marea iubirea gratuită a lui Dumnezeu! Marea problemă a Domnului este ca toţi păcătoşii să fie mântuiţi! Întăriți în această speranță suntem angajați în exodul nostru care ne conduce prin har spre gloria lui Dumnezeu.

Evanghelia după Ioan (In 4,5-42) ne prezintă întâlnirea lui Isus cu femeia samariteană la fântâna lui Iacob. Cristos s-a oprit căci este obosit de drum. Ajunge în Samaria în cel mai fierbinte ceas al zilei şi se aşează la fântâna din Sihar, fântâna lui Iacob. E însetat, dar nu are cine să-i scoată apă. Vine o femeie care, din cauza comportamentului depravat, este constrânsă să iasă pe stradă la acea oră, ca să nu-i întâlnească pe cei care o dispreţuiau. Cerşind de la ea apă, Isus cere ospitalitate: „Dă-mi să beau”, „împarte-ți apa cu mine”… Uimită, ea răspunde: „Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?” (v. 9). Pentru evrei, sameritanii erau niște schismatici, mai ales că erau amestecați cu străinii – asirieni. Raporturile erau de ostilitate, evitând regiunea situată între Iudeea și Galileea. Două drumuri legau Ierusalimul de Galileea: unul prin munți – acolo era Samaria; și unul pe valea Iordanului, mai lung, evitând astfel pe samariteni. 

Textul spune că Isus trebuie să traverseze Samaria. Această întâlnire cu samariteana este la originea evanghelizării Samariei: „mulţi dintre samaritenii […] au crezut în el pentru cuvântul femeii care a mărturisit: «Mi-a spus tot ce am făcut»” (v. 39).

Când Isus cere femeii: „dă-mi să beau”, înţelegem sete de afecțiune, sete de mântuire. Femeia este condusă să recunoască în Isus adevăratul izvor al apelor vii. Fântânile pe care oamenii le sapă pot să le dea apa care le potoleşte setea doar pentru puţin timp. Orice proiect uman nu poate potoli setea noastră de Dumnezeu. Mântuirea nu este lucrarea omului. Cristos aşezat pe marginea fântânii ne promite o altă apă – o apă extraordinară: „oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată şi apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică” (v. 13-14), adică apa pe care o dă Cristos devine în cel care o primeşte sursă de viaţă care nu se termină niciodată. La sfârşit, aceasta este dorinţa fiecăruia: să nu înseteze nicicând.

Dialogul cu Isus devine profund. Femeia descoperă că Cristos ştie ce s-a întâmplat în viaţa sa, pentru că dacă Isus poate să ne dea acea apă, înseamnă că el ştie ce este în inima noastră. „Dorința sapă în inimă” – spune sfântul Augustin – și o dilată. Femeia schimbă încontinuu dragostea: a avut cinci bărbați; „cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău” (v. 18). Acum se prezintă Cristos, al „șaptelea”, care îi spune: „Dă-mi să beau!” Iată, apa care stinge setea! „Atunci, femeia şi-a lăsat urciorul, a plecat în cetate şi le-a spus oamenilor. «Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut! Oare nu este acesta Cristos?»” (v. 28-29). Nu mai are nevoie de apă, căci și-a găsit „apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică”.

Știm cu toții: toți avem nevoie de apă. Fără apă nu există viață. Dar oamenii au sete de considerație, afect, respect, înțelepciune, spiritualitate… Isus este apa care umple setea lumii. Fiecare om cu îndoielile, greșelile, păcatele sale, dorește să găsească această apă care duce la viața veșnică. Liturgia ne oferă sprijin în înţelegerea botezului nostru cu „apa care ţâşneşte spre viaţa veşnică”. După ce am găsit-o, îi facem și pe ceilalți părtași de bucuria întâlnirii cu Domnul.

---

bibliografia [anul A]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno A, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1998; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,  Edizioni Paoline, Torino 1989; Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Doglio C. (https://www.qumran2.net); Dumea C. (www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro);  Garcìa J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Manicardi L. (https://www.monasterodibose.it); Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali e festive per l’anno A, Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Predici și omilii (https://www.elledici.org); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com).

---