 |
| Sfântul Ioan, apostol și evanghelist. |
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 17:00 (miercuri, 27 decembrie 2017)
Lecturi: 1Ioan 1,1-4; Evanghelia Ioan 20,1a.2-8.
Omilie
Celebrăm astăzi sărbătoarea
sfântului Ioan, apostol și evanghelist. Deja în secolul al IV-lea este
menţionată sărbătoare în Orient. În calendarele apusene este amintită în
secolele al VI-lea și al VII-lea. Notele biblice îl prezintă ca ucenic al lui
Ioan Botezătorul; l-a urmat apoi pe Isus. Împreună cu Petru s-a dedicat
evanghelizării Samariei; apostolul Paul îl numeşte: coloană a Bisericii. După
unele izvoare ale tradiţiei a trăit mai întâi la Antiohia şi apoi la Efes , unde i se venerează
mormântul. După aceea ar fi venit la
Roma , apoi a fost deportat în insula Patomos; aici a avut
renumitele viziuni, pe care le descrie în Apocalips,
şi tot aici ar fi murit la sfârşitul secolului I, sub împăratul Domiţian
(51-96). În afară de evanghelie care îi poartă numele, îi mai sunt atribuite
trei scrisori şi Apocalipsul.
Ce vrea să ne spună sărbătoarea de astăzi? Ioan era un tânăr
care nu se mulţumeşte doar cu meseria sa: era pescar împreună cu fratele său
Iacob şi cu tatăl său Zebedeu. Avea nevoie de o viaţă spirituală. Nu era
satisfăcut pe deplin de ocupația sa. De aceea, auzind că pe malurile Iordanului
predică un profet, merge să-l asculte. Şi chiar îi devine ucenic. Vrea să-şi
însuşească viaţa nouă propusă de Ioan Botezătorul. Dar, iată, că Ioan într-o zi
îl indică pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii (In 1,29; 36). Şi Ioan merge după el.
Vrea să-l cunoască. Isus îl invită împreună cu însoţitorul său – Andrei – şi
stau împreună toată după-amiaza. Atunci când Isus, trecând pe malul lacului
Genezaret îl invită să-l urmeze, îl lasă pe tatăl său Zebedeu şi a merge după
Isus, devenindu-i discipol şi apostol. Sfântul Ioan a rămas mereu lângă Isus.
L-a urmat, i-a ascultat cuvântul, a asistat la minunile sale, a urcat până pe
Calvar stându-i alături la moarte, plin de curaj. El ne spune că a fost primul
care a crezut că Isus a înviat din morţi.
În Evanghelia după Ioan (In 20,1a.2-8) vorbeşte despre „ucenicul iubit” de Isus. Dar este un
lucrul straniu că în nici un fragment din evanghelie nu ni se spune că ucenicul iubit ar fi Ioan.
Însă din cele mai îndepărtate timpuri ale Bisericii s-a insistat mereu că el
este sfântul Ioan. În lectura
evangheliei îl vedem pe discipolul „pe care îl iubea Isus” alergând din toate
puterile, purtat tocmai de această iubire, spre locul în care s-a odihnit
Domnul după ce a luptat cu moartea. Sfinţii Părinţi comentează: iubirea aleargă
cu mai multă grabă şi soseşte prima. Şi, totuşi, Ioan ştie să aştepte să ajungă
şi celălalt frate pentru a intra împreună. Este sugestiv modul în care
evanghelia descrie reacţia celor doi oameni în faţa a ceea ce văd amândoi: „Atunci
a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut
giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat
împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi
celălalt discipol, care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut (vv. 6-8).
Amândoi au văzut acelaşi lucru, dar se
spune doar de ucenicul iubit că a crezut. De ce? Oare Petru nu a crezut? Discipolul
iubit are o privire diferită, care pricepe mai mult decât ceilalţi. Are o
privire de iubire care percepe prezenţa noutăţii lui Isus. Petru se oprește la
semne: vede mormântul gol și giulgiurile… Pentru ucenicul iubit sunt suficiente indiciile spre a
declanșa în el primul salt către credință. A văzut giulgiurile şi ştergarul –
obiectele morţii – abandonate de Domnul vieţii şi a început să înţeleagă
imediat că puterile întunericului au fost învinse în mormântul gol, ca şi în
inima sa, care recunoştea acum în înviere triumful iubirii. Zorile credinţei
răsăreau.
Aceasta este experienţa de
credinţă a lui Ioan. Şi nu se mulţumeşte să o aibă numai pentru sine. Misterul
trăit trebuie împărtăşit. De aceea „ceea ce era de la început, ce am auzit, ce
am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, cu privire
la Cuvântul vieţii – căci viaţa s-a arătat: noi am văzut şi dăm mărturie”,
arată sfântul Ioan în scrisoarea întâia (1In 1,1-2) din care am citit în prima lectură. Credința este un act care
împlică persoana întreagă, facultățile omului: ochii care au văzut, urechile
care au auzit, mâinile care au atins, inteligența care a cugetat, voința care a
acceptat, inima care a iubit și s-a bucurat.
Mărturia lui Ioan, adunată în cea de a patra evanghelie şi în scrisori,
este în întregime centrată pe iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Ieronim povesteşte că,
la sfârșitul trecerii sale pământești, pe când apostolul era bătrân și slăbit,
nemaiputând vorbi decât cu mare greutate, spunea doar atât: „Copilașilor,
iubiti-vă unii pe alții!“. Întrebat de ucenici de ce repeta așa la nesfârșit,
aceasta a răspuns: „Aceasta este porunca Domnului și, dacă o păstrați, este de
ajuns!” A fi creştini înseamnă a da mărturie zilnică acolo unde ne aflăm: la
muncă, în autobuz, pe stradă, cu cei din familie, în casă... Pentru ca cei care
ne privesc să poată spune: aceştia sunt creştini – iată cum se iubesc... E o utopie?
Sau a fi sau a nu fi creştin?
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989]; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu