vineri, 6 aprilie 2018

† Duminica a 2-a a Paştelui (B): Duminica Milostivirii Divine [8 aprilie 2018]

Duminica Milostivirii Divine

pr. Isidor Chinez  – Izvoarele [IS] ora 8:00 (8 aprilie 2018)

Lecturi: Faptele Apostolilor 4,32-35; 1Ioan 5,1-6; Evanghelia Ioan 20,19-31; lecturi

Omilie


Sărbătorim victoria lui Isus asupra morții prin înviere ce durează șapte săptămâni. Este Timpul Pascal. În a doua duminica a Paștelui celebrăm „Duminica milostivirii divine”. Se cheamă așa în urma cererii făcute de Isus sfintei Faustina de a celebra în duminica succesivă celei pascale infinita milostivirii a lui Cristos care ne-a iubit și răscumpărat. Evanghelia de astăzi se armonizează foarte bine cu tema milostivirii. Ioan, în evanghelia sa, arată apariția lui Isus apostolilor și instituie sacramentul Reconcilierii sau al Spovezii.



Cât timp înțelegem că Isus este viu printre noi, totul se schimbă. Este ceea ce se întâmplă în viața primilor creștini. În prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 4,32-35) sfântul Luca descrie în ce constă viața nouă ce se instaurează în prima comunitate creștină; este o comunitate în care se trăiește învierea ca o experiență de comuniune: „mulţimea celor care au crezut era o singură inimă şi un singur suflet. Niciunul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci pe toate le aveau în comun” (v. 32). Credincioșii învierii erau realiști și concreți. Caritatea și mărturia constituie dovada că este autentică credința în învierea lui Isus Cristos care-i face pe oameni liberi de obsesia posesivă de lucruri materiale. Astăzi sunt peste două miliard două sute de milioane de creștini: catolici, ortodocși, protestanți. Mulți creștini nu trăiesc așa cum descrie prima lectură. Și totuși sunt atâția care pun în comun, fără rezerve, ca și călugării. Sunt mulți care ajută cu bani sau altceva; alții fac orfelinate; preoți africani care animă unele parohii din Italia, Franța sau Germania… Se roagă unii pentru alții… Numai stând uniți știu să împărtășească ce au creștinii: cunoașterea și iubirea lui Isus…
Fiecare din noi este născut dintr-un tată și o mamă. Dar prima Scrisoare a lui Ioan (1In 5,1-6) ne vorbește despre oamenii care sunt născuți din Dumnezeu. În comunitatea lui Ioan sunt unii veniți [erau gnosticii – o erezie a timpurilor străvechi] ce negau realitatea istorică a operei lui Isus Cristos. Gnosticii au pretins că mântuirea se capătă printr-o cunoaştere a lui Dumnezeu: prin gnoza sau a ști sau a cunoaște. Pentru a veni în ajutor creștinilor, sfântul Ioan redactează un mic Crez ce cuprinde trei puncte: Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu; credinciosul creștin este născut din Dumnezeu și duce o viață nouă; această viață nouă constă în a iubi pe Dumnezeu și frați. Oricine crede că Isus este Cristos este născut din Dumnezeu” (v. 1). Dacă noi credem în Isus, suntem născuți din Dumnezeu, suntem fii ai lui Dumnezeu, și aceasta trebuie să se arate față de frați. Speranța în cel înviat ne face să-i vedem cu alți ochi pe oameni: ne ajută să învingem lumea, ne face liberi de spaimele morții, ne face victorioși asupra lumii și istoriei, știind că libertatea ce ne face ca atare vine din credința lui Cristos cel înviat.

Astăzi este și „Duminica Tomei”. În Evanghelia după Ioan (In 20,19-31) Isus se arată ucenicilor „în seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii” [duminica] (v. 19) şi „după opt zile” (v. 26) fiind de faţă şi apostolul Toma, ajungând de la îndoială la credinţa deplină, exclamând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (v. 28). El reprezintă pe toţi aceia care înaintează lent şi cu dificultate în credinţa adevărată. Evanghelia stabilește drumul de credință al primilor ucenici care învingând teama născută în ei după arestarea și condamnarea lui Isus. Toţi discipolii au fugit speriați de teama de a nu fi implicați în acest proces care l-a dus pe Isus la moarte. Frica este o putere de neînchipuit. Când a preluat controlul asupra noastră, ne trage în jos cu o forță teribilă: orice posibilitate de rezistenţă este nulă. Teama poate să intre în inima omului dacă este şantajabil, dacă ceva este mai important decât Isus… Ușile casei erau închise de frica iudeilor, în așteptarea unor vremuri mai bune, ca viața să se întoarcă iar la calm, astfel să poată să se întoarcă iar în Galileea, la casele lor. Nu foloseşte să închizi uşile… E a treia zi după moartea lui Isus, aproape de seară. Frica domnea… până când „Isus a stat în mijlocul lor și li-a spus: «Pace vouă»!” (v. 19). Darul „păcii”! Îi face să tresară: „Shalom!” Nu îi ceartă! Dar vrea doar să se întâlnească cu ucenicii… Vine și stă în mijlocul lor, cu o prezența ce se impune, îi adună, îi atrage și-i face o comunitatea! Le arată mâinile și pieptul. Mâinile străpunse pentru răstignire, dar mai ales mâinile sale care i-au atins mângâindu-i, consolându-i! Mâinile care au atins atâția bolnavii, care a frânt pâinea, care a strâns pe mulți, care a  îmbrățișat pe atâția… Atingerea este o acțiune care lasă sigiliu asupra celui care este atins… Cristos, cu mâinile străpunse pe cruce, se face prezent în mijlocul discipolilor săi pentru a le dărui forța de a învinge limitele fricii, acceptându-i, făcându-i capabili pentru misiune. Apoi le arată pieptul rănit de lance în ceasul morții sale. Este pieptul la care ucenicul iubit și-a plecat capul la ultima cină (cf. In 13,25; 21,20); este pieptul pe care l-a văzut lovit de unul dintre soldații romani și din care a ieșit sânge și apă (cf. In 19,33-37). Mâinile care au atins, mângâiat, iubit, care niciodată nu a lovit pe cineva; pieptul deschis, rănit, care a dat totul, chiar și inima…

Domnul înviat spune foarte scurte cuvintele dar extraordinare, care luminează: „Pace vouă!” Apoi face și un gest: respiră tare și suflă asupra ucenicilor săi pentru a le transmite lor respirația sa, suflarea sa, pe Duhul Sfânt: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (vv. 22-23). Pentru că acel suflu scurs peste discipolii săi să devină respirația lor, atunci când ei înșiși au respirația lui Cristos, atunci păcatele vor fi iertate. Isus cere de la noi că – având pe Duhul Sfânt – să fim capabili de a ierta păcatele oamenilor.

„Însă Toma […] nu era cu ei când a venit Isus” (v. 24). Dar când Isus vine din nou – opt zile după – Toma îl vede: îi vede mâinile și pieptul; nu se atinge, nu pune degetul pentru verificare; dar îngenunchează și mărturiseşte: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (v. 28). Este cea mai mare şi mai explicită mărturisire de credinţă din toate evangheliile!

Experienţa de credinţă comportă o purificare a gândirii. Toma trebuie să se elibereze de pretenţia de a vedea. Relatarea reprezintă trecerea de la „semne” la predicarea evangheliei. Se deschide astfel timpul Bisericii în care trăieşte şi generaţia noastră. Calea normală a credinţei se întemeiază pe ascultare…

Scriitorul francez Georges Bernanos – un foarte bun catolic – stătea într-o zi la geam, care era chiar faţa bisericii. Se uita la toţi credincioşii care ieşeau de la liturghie. Fiecare, destul de singuratic, fără să schiţeze vreun zâmbet, pleca spre casă sau spre ocupaţiile lui. Şi spune Bernanos: „Îmi venea să mă duc la fiecare și să-l iau de guler şi să-l întreb: «Unde-i, creştinule, bucuria că ai participat la liturghie? Unde-ţi este mulţumirea de pe chip că l-ai întâlnit aici pe Dumnezeu? De ce rămâi atât de abătut după ce te-ai împărtăşit cu pâinea cerului?»”…

Să reflectăm puțin… Avem nevoie de milostivirea divină?... Da, avem!




[bibliografia (anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,  Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996;  Biblia, Sapientia, Iași 2013.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu