Şi pentru Iuda ar fi putut fi iertare dacă ar fi făcut pocăinţă

Iuda (1885) - de Ilya Repin

"Înainte de toate, dă-mi să fiu capabil să împărtăşesc cu participare intimă durerea păcătoşilor. De fapt, aceasta este virtutea cea mai înaltă. Mai mult, ori de câte ori e vorba de unul care a căzut, dă-mi să simt compasiune şi să nu-l dojenesc cu aroganţă, ci să gem şi să plâng, aşa încât, în timp ce plâng în privinţa lui, eu să plâng în privinţa mea". Datorăm această expresie deosebit de nobilă sensibilităţii vii de păstor a lui Ambrozie, episcop de Milano, în ultima parte a secolului al IV-lea. În pagina din tratatul său Pocăinţa, de la care pornim (II, 8, 73), el comentează episodul învierii lui Lazăr; şi etapele acelui eveniment, cu acţiunile şi glasurile celor prezenţi, devin o urmă pentru a descrie atitudinea lui Cristos care se apropie de cel păcătos, îl eliberează şi-l iartă.

 

Nu e vorba - notează autorul nostru - de o chestiune privată. Sunt implicaţi şi vecinii, prietenii, surorile; este implicată Biserica. "Cristos va veni la mormântul tău şi dacă-i va vedea plângând pentru tine pe Marta, pe Maria, va fi plin de compasiune; când va vedea că foarte mulţi plâng pentru moartea ta, va întreba: «Unde l-aţi pus?» (In 11,34)" (II, 7, 54). Lumea răspunde: "Vino şi vezi" (ivi). Sunt cuvinte pline de semnificaţie, deoarece conţin o dorinţă mult mai profundă: "Să vină iertarea păcatelor, să vină viaţa pentru cei răposaţi, învierea pentru cei morţi, să vină şi în acest păcătos împărăţia ta" (II, 7, 55).

 

De acum parcursul simbolic este bine orientat şi devine chiar uşor şi liniar să vedem, în piatra dată la o parte de la mormânt, eliberarea păcătosului de povara păcatelor sale. Dar pe Ambrozie îl interesează să remarce aici rolul celor prezenţi: oare nu putea Isus să dea la o parte piatra graţie puterii divine a cuvântului său? Atunci de ce mai trebuia să ceară ajutor de la oamenii aceia? A făcut asta, în mod simbolic, "pentru a arăta că ne dădea harul de a scutura povara păcatelor care, ca nişte greutăţi enorme, apăsau asupra celor vinovaţi. Ne revine nouă să înlăturăm povara, îi revine lui să învie, îi revine lui să scoată din mormânt pe cei care au fost eliberaţi de legăturile lor" (II, 7, 56). Iertarea este lucrare a lui Dumnezeu, dar în această lucrare divină Isus nu neglijează colaborarea umană. Şi iată rezultatul acţiunii, mereu împletită între Isus şi Biserică, într-o întrecere de împărtăşire frământată: "Văzând povara imensă a păcătoşilor, Isus plânge; nu permite să plângă numai Biserica, împărtăşeşte suferinţa iubitei sale şi îi spune mortului: «Vino afară!», adică: tu, care zaci în întunericul remuşcării şi în murdăria păcatelor tale ca într-o închisoare rezervată păcătoşilor, vino afară, mărturiseşte păcatul tău, pentru a fi îndreptăţit" (II, 7, 57).

 

Meditaţia lui Ambrozie, recitind în mod simbolic învierea lui Lazăr ca experienţă mântuitoare a tuturor celor care sunt iertaţi, ajunge în sfârşit la pagina de la care am început. De fapt, episcopul începe să vorbească la persoana întâi şi, personificându-se în Lazăr care are nevoie de înviere, invocă venirea lui Isus, invocă cuvântul lui care-l cheamă afară din mormânt şi-i permite astfel să participe la ospăţ unde suntem comeseni cu Isus. De altfel, oare nu relatează evanghelia că, după ce l-a readus la viaţă pe Lazăr, Isus a mers din nou la prietenii din Betania şi a fost primit la cină la ei? Iată deci rugăciunea către Isus pe care o exprimă autorul nostru: "Învredniceşte-mă să vii la acest mormânt al meu, să mă speli cu lacrimile tale, pentru că în ochii mei uscaţi nu am atâtea lacrimi ca să pot spăla păcatele mele! Dacă vei plânge pentru mine, voi fi mântuit! Dacă voi fi vrednic de lacrimile tale, voi şterge duhoarea tuturor păcatelor mele... Aşadar, cheamă afară pe slujitorul tău. Oricât aş avea, strâns în legăturile păcatelor mele, imobilizate picioarele, legate mâinile şi chiar dacă am fost înmormântat în gândurile mele şi în faptele mele moarte, la chemarea ta voi ieşi liber şi voi deveni unul dintre comeseni la ospăţul tău" (II, 8, 71-72). A putea sta "printre comeseni la masa cerească" este dar şi har şi milostivire. Şi astfel percepe însăşi chemarea sa la episcopat vechiul guvernator, care recunoaşte că rămâne în slujirea sa "nu prin meritul său, ci prin harul lui Cristos" (II, 8, 72). Iată de ce nu poate să arate siguranţe personale zadarnice, ci reuşeşte doar să invoce cu umilinţă: "Păstrează, Doamne, harul tău!", şi să constate, împreună cu sfântul Paul: "Prin harul tău sunt ceea ce sunt" (1Cor 15,10). Şi - aşa cum citeam la început - ceea ce el simte că poate arăta şi exprima cu toată claritatea şi siguranţa este împărtăşirea "cu participare intimă" a "durerii păcătoşilor", este "să geamă şi să plângă" împreună cu ei şi, plângând cu privire la altul, să plângă cu privire la el însuşi în căinţă şi recunoştinţă (II, 8, 73).

 

Am introdus discursul pornind de la tratatul despre Pocăinţă al sfântului Ambrozie luând din paginile care comentează episodul învierii lui Lazăr; acum, dacă vrem să vedem această scriere în ansamblul ei, ne dăm seama că autorul subliniază două aspecte: înainte de toate - şi mai ales - afirmă cu hotărâre, împotriva oricărei tentaţii contrare, milostivirea infinită a lui Dumnezeu, care în Isus vrea să ajungă la fiecare om păcătos şi să acorde tuturor posibilitatea iertării; în acelaşi timp, episcopul remarcă seriozitatea parcursului de pocăinţă al creştinului. Acest ultim aspect exprimă franc simţul de responsabilitate, pe care trebuie să-l asume cei care se declară păcătoşi, recunosc gravitatea lipsurilor lor şi pregătindu-se deci - cu o pocăinţă publică şi prelungită, foarte angajantă şi exigentă, aşa cum era în practica Bisericii antice - să primească iertarea.

 

Astfel, în scrierea lui Ambrozie, vedem că penitentul este invitat să intensifice rugăciunea sa de invocaţie, însoţind-o cu lacrimile unei suferinţe intime pentru ceea ce a săvârşit: "Vreau ca vinovatul să spere iertarea, s-o ceară cu lacrimi, s-o ceară cu gemete, s-o ceară cu plânsul întregului popor, să implore să fie iertat. Şi după ce împărtăşania i-a fost amânată a doua şi a treia oară, să fie convins că a implorat cu vigoare puţină, să mărească plânsurile, să se întoarcă apoi trezind compasiune mai mare" (I, 16, 90). Chiar sunt propuse renunţări foarte dure - şi, alături de sugestii foarte sfinte, fără îndoială şi câteva forţări exagerate -: "Trebuie renunţat la lume, chiar trebuie dat somnului mai puţin decât cere natura; somnul trebuie să fie intercalat cu gemete, întrerupt cu suspine, despărţit cu rugăciuni; trebuie trăit în aşa fel încât să murim pentru modul nostru obişnuit de a trăi" (II, 10, 96).

 

Şi mărturisirea păcatelor are o valoare specifică proprie, în pofida umilinţei pe care o cere, ba chiar, tocmai graţie experienţei umilinţei care se experimentează: "Domnul cunoaşte toate, dar aşteaptă ca tu să vorbeşti, nu pentru a te pedepsi, ci pentru a-ţi da iertarea. Nu vrea ca diavolul să te chinuiască şi să te demaşte în timp ce tu încerci să ascunzi păcatele tale. Fii înaintea acuzatorului tău; dacă vei fi tu cel care te acuzi, nu va trebui să te temi de nici un acuzator; dacă te vei denunţa singur, chiar dacă vei fi mort, vei trăi din nou" (II, 7, 53). Şi împăraţii, dacă sunt păcătoşi, sunt chemaţi să înveţe această atitudine sinceră şi purificatoare, aşezându-se şi ei printre penitenţi, arătându-se astfel în adunare: Ambrozie îl va învăţa pe Teodosiu acest parcurs după răzbunarea violentă poruncită de el la Tesalonic, şi în predica funebră în memoria lui, episcopul va aminti de mărturisirea publică a împăratului ca un gest de mare curaj şi de spirit creştin genuin, cu mult mai mare decât multe alte acţiuni ale lui.

 

Desigur, nu se poate uita, tot ceea ce se face pe un drum de pocăinţă este comprehensibil şi acceptabil numai într-un context de credinţă. Fără credinţă şi în afara unui climat de credinţă, nu putem fi reconciliaţi, nici nu are sens să invocăm o iertare. Dimpotrivă, tocmai pentru că este un har implorat prin credinţă şi păcătosul nu poate să-şi obţină iertarea păcatelor sale, iertarea nu se pretinde, ci se primeşte ca dar generos, invocat în umilinţă: "Trebuie să credem că trebuie să se facă pocăinţă şi să se acorde iertarea, totuşi cu condiţia de a spera, deoarece ea ne este asigurată de credinţă, nu pentru că ni se datorează. Una este a merita, alta este a considera un drept câştigat. Credinţa obţine ca şi cum ar elibera o poliţă, în schimb prezumţia este mai asemănătoare cu aroganţa decât cu implorarea" (II, 9, 80).

 

Din severitatea acestui parcurs de pocăinţă am văzut că face parte comunitatea creştină, Biserica. Ca şi cum ar aminti că pocăinţa nu este o roboteală angajantă, ci împărtăşită şi susţinută de alţii, de vecini, de fraţi, de Biserică. Nu este o chestiune privată şi nu este o activitate neplăcută, pentru care fiecare prăpădit trebuie să încerce să se descurce. Mai degrabă "toată Biserica ia asupra sa povara păcătosului şi participă la suferinţa lui cu plânsul, cu rugăciunea, cu durerea, pentru ca, prin lucrarea tuturor fără excepţie, ceea ce rămâne de ispăşit într-un penitent să fie purificat, ca să spunem aşa, cu contribuţia colectivă a unei mile şi a unei compasiuni fără slăbiciune" (I, 15, 81).

 

Angajarea severă cerută penitentului şi colaborarea activă şi rugătoare a întregii Biserici nu sunt simţite deci ca o contrapoziţie pentru milostivire: tocmai milostivirea deschide calea spre iertare şi, deschizând spre speranţă, ne face pregătiţi şi doritori de a parcurge calea anevoioasă, dar utilă, a convertirii şi a pocăinţei. Totul învăluit, motivat şi stimulat de milostivire. Ambrozie subliniază aceasta în mod specific pentru a combate doctrina novaţienilor, care excludeau posibilitatea unei iertări după botez: conform lor, dacă se păcătuieşte grav după ce s-a aderat la credinţa creştină şi s-a primit botezul, nu ar fi permis să se invoce din nou iertarea.

 

În schimb, sfântul Ambrozie răspunde că "Domnul a iertat toate păcatele, nu a exclus nici o fărădelege" (I, 2, 5), că "Duhul lui Dumnezeu este mai înclinat spre milostivire decât spre severitate" (I, 2, 9), că "Dumnezeu este mai indulgent în milostivire decât tenace în severitate" şi că "şi Iuda ar fi putut să nu fie exclus de la iertare prin efectul unei milostiviri aşa de imense a Domnului, dacă ar fi făcut pocăinţă".

 

Tocmai graţie polemicii în care era implicat, sfântul Ambrozie parcurge pe larg această temă, pe care o consideră extrem de intimă şi simţită, aşa încât îl implică personal. Alături de expresiile autobiografice deja citate la început, este mişcător a aduna afirmaţiile în care se recunoaşte păcătos, care are nevoie de iertare. Îndeosebi atunci când o reevocă pe Tamar, nora lui Iuda care printr-o înşelătorie s-a unit cu socrul său. Episcopul repetă, ca un fel de refren, enumerând diferitele genuri de ispite şi de păcate, că Tamar este mai dreaptă decât el, exact aşa cum găsea pe buzele lui Iuda în textul biblic respectiv: "«Tamar este mai dreaptă decât mine» (Gen 38,26). Se poate întâmpla să fi căzut o tânără, înşelată şi înfrântă de ocazii, care sunt incitare la păcat. Păcătuim noi bătrânii, legea acestui trup al nostru se răzvrăteşte în noi împotriva legii sufletului nostru şi ne târăşte prizonieri spre păcat, aşa încât facem ceea ce nu am voi. Acea tânără are o scuză la vârsta ei, eu nu am nici o scuză: de fapt ea trebuie să înveţe, noi în schimb trebuie să învăţăm pe alţii. Aşadar «Tamar este mai dreaptă decât mine». Criticăm avariţia cuiva? Să încercăm să ne amintim dacă noi înşine nu ne comportăm cu avariţie; şi dacă ne-am comportat aşa, să spunem fiecare pe cont propriu: «Tamar este mai dreaptă decât mine»" (II, 8, 74-75).

 

De altfel, puţin mai sus, episcopul a mărturisit, cu ceva forţare negativă faţă de sine, dar în francheţe deplină: "De fapt eu ştiam că nu eram vrednic să fiu chemat episcop, pentru că mă dăruisem acestei lumi (...). Nu îngădui să se piardă, acum când este episcop, cel pe care, atunci când era pierdut, l-ai chemat la episcopat" (II, 8, 73). Şi mai înainte a declarat: "Mărturisesc că datoria mea este mai mare şi că mie mi s-a iertat mai mult, pentru că am fost chemat la episcopat din zgomotul certurilor din for şi din puterea temută a administraţiei publice. De aceea mă tem să fiu judecat un ingrat, dacă iubesc mai puţin, în timp ce mi s-a iertat mai mult" (II, 8, 67).

 

Pentru a face să se înţeleagă milostivirea care iartă, Ambrozie avea la dispoziţia sa parabolele milostivirii, îndeosebi cea a tatălui şi a celor doi fii. Şi de fapt episcopul o foloseşte şi se opreşte asupra situaţiei fiului risipitor până la întoarcerea sa şi la primirea pe care o primeşte de la tatăl. De fapt, acestea "îi aleargă în întâmpinare la sosirea lui, în timp ce este încă departe, şi-l sărută, semn al păcii sfinte, îl îmbracă cu haină, adică haina nupţială fără de care suntem excluşi de la ospăţ, îi pune în deget inel, care este garanţia credinţei şi sigiliul Duhului Sfânt, îl încalţă, taie viţelul, pentru că «Cristos, mielul nostru de Paşti, a fost jertfit» (1Cor 5,7)" (II, 3, 18). Astfel acţiunea fiului este asemănată cu întoarcerea păcătosului căit şi iertat la ospăţul pascal al Euharistiei.

 

Printre parabole, sfântul Ambrozie se inspiră şi de aceea a samariteanului milostiv, care devine imagine a Bisericii, adică a celor care nu trec mai departe în faţa păcătosului, ci, dacă observă în el o fărâmă de viaţă, se opresc pentru a-l reanima: de fapt, samariteanul "nu trece mai departe, pentru că întâlneşte în el un semn de viaţă, de la care ar putea să-şi revină. Nu ţi se pare că acela care a căzut este semi-viu, dacă credinţa păstrează în el vreun suflu de viaţă? Numai cel care-l alungă în întregime pe Dumnezeu din inima sa este lipsit de viaţă. Dacă este semi-viu, du-te şi devino aproapele lui. Însă nu vei putea fi aproapele lui, dacă nu ai fi milostiv faţă de el" (I, 11, 52).

 

Deci cine este aproapele meu? De altfel, aceasta era întrebarea pusă lui Isus de învăţătorul legii şi care a dat ocazia relatării parabolei (Lc 10,29). Sfântul Ambrozie deja a răspuns cu câteva pagini mai înainte, cu una din expresiile lui vibrante şi fulgerătoare, ca o definiţie şi un slogan în acelaşi timp: "Aproapele tău adevărat nu este cel pe care o natură egală l-a unit cu tine, ci acela pe care milostivirea l-a unit intim cu tine" (I, 6, 28). Adică milostivirea, nu simpla natură, te uneşte într-adevăr cu aproapele şi te face să-l primeşti şi să-l ajuţi în bunăvoinţă şi în iertare: de fapt asta face Biserica învăţând de la Cristos, samariteanul milostiv al omenirii.

  

Sugerăm o altă interpretare, mergând poate dincolo de semnificaţia pe care sfântul Ambrozie a înţeles-o aici, dar rămânând desigur în armonie cu gândirea sa cea mai profundă: ceea ce ne uneşte unii cu alţii nu este atât natura umană comună, ci acea milostivire primită de sus, de care toţi, mici şi păcătoşi, avem nevoie şi în care cu toţii suntem fraţi şi îndatoraţi. Dacă privim bine, acest lucru îl exprimase clar chiar episcopul Ambrozie, atunci când a invocat, gândindu-se la cei pe care-i întâlnea în slujirea sa episcopală: "Dă-mi să simt compasiune şi să nu-l dojenesc cu aroganţă, ci să gem şi să plâng, aşa încât, în timp ce plâng în privinţa lui, eu să plâng în privinţa mea". Era intim unit cu toţi de milostivirea primită în dar.

 

(Cesare Pasini, „Şi pentru Iuda ar fi putut fi iertare dacă ar fi făcut pocăinţă”, după L'Osservatore romano, 10-11 martie 2008; trad. de pr. Mihai Pătraşcu; sursa: http://www.ercis.ro).