Isus merge pe apă - de Ivan Aivazovsky. |
Educați la credință
[anul A]
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (13 august 2017)
Lecturi: 1Regilor 19,9a.11-13a; Romani 9,1-5; Evanghelia Matei 14,22-33.
Omilie
Textele biblice din această
duminică ne invită să ne corijăm ideea pe care ne-o facem despre Dumnezeu.
În prima lectură luată din Cartea Regilor (1Rg 19,9a.11-13a)
este profetul Ilie, cel care este pe muntele Horeb (Sinai),
asemenea lui Moise, trebuind să-l întâlnească pe Domnul. Ilie al cărui nume
este „Yahveh e Domnul” îl prezintă ca un Dumnezeu al puterilor, al focului.
Astăzi el se revelează într-o tăcere absolută. Fuga din fața reginei Isabela, soţia
regelui Ahab, care îl persecută
necontenit, fuga din patria sa, îi
dă profetului să gândească. Epuizat de
tot ce se întâmplă a mers în pustiu și a cerut să moară. Departe de oameni,
putea să adoarmă și să moară liniștit. Dumnezeu nu-i face reproșuri. Îl lasă să
doarmă. Apoi îl trezește: „Ridică-te și mănâncă, pentru că e lung
pentru tine drumul!” (1Rg 19,7). A
mers patruzeci de zile până la muntele Domnului, Horeb, adică la izvorul
credinţei într-un singur Dumnezeu. Se
transformă într-un drum al descoperirii adevăratului chip al Domnului. Și
profeții trebuie să fie educați la credință… „Ieşi şi stai pe munte în faţa
Domnului, deoarece, iată, Domnul e pe punctul să treacă!” (v. 11). Se gândea că
este în vântul puternic sau în cutremur. Dar nu era în uragan, nici în
cutremur, nici în foc ci într-o adiere liniștită. Profetul „focos” îl căuta în
altă parte și el este în murmurul unei brizei lejere abia perceptibilă. Este
simbolul intimității conversației divine, în tihnă și consolarea. El credea
că salvarea onoarei lui Dumnezeu este în masacrarea „necredincioşilor” dar acum
descoperă că a fost pe o pistă greşită. Adevăratul Dumnezeu este iubire și
milostivire.
Și apostolul Paul se înșeală cu privire
la Dumnezeu. Fiind un persecutor violent cu creştinii, într-o zi, el l-a
întâlnit pe Isus pe drumul Damascului. Pentru el a fost plecare adevăratei convertiri.
Paul – un evreu „focos” – simte cu pasiune și neliniște problema destinului
poporului ales. „Mare îmi este întristarea şi nesfârşit chinul în inima mea”
(v. 2), scrie Romaniilor (Rom 9,1-5). Această descoperire a lui Isus Cristos, el ar voi s-o
împărtăşească fraţilor din comunitatea ebraică, să-i conducă la adevăr, dar ei
refuză să-l recunoască pe Isus drept Mesia, exprimându-și durerea în faţa
necredinţei lor. „Căci aş dori să fiu eu însumi anatema de la Cristos pentru
fraţii mei” (v. 3). Fraza aceasta are multă forță: „anatema” nu are numai
excomunicarea din sfera bisericească. În Noul Testament implică ideea de blestem:
cine este lovit de anatema este exclus de la comuniunea bunurilor și, deci,
este blestemat. Apostolul ajunge la disponibilitatea interioară de a fi
condamnat, adică separat de Cristos, pentru a salva pe conaționalii săi. O
astfel de declarație în favoarea poporului său arată cât de mare este iubirea
față de această națiune aleasă! Paragraful următor devine un imn închinat
măreției lui Israel, pentru care apostolul Paul prezintă opt privilegii: de la
adoptarea ca fii, gloria, alianțele, Legea, cultul, promisiunile, patriarhii și
mai ales la „Cristos după trup”. Această glorificare a lui Cristos culminează
cu doxologia: „Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin”. Este un caz prea rar care
îi este dat lui Isus cu titlul de „Dumnezeu”. Aceasta reprezintă culmea
revelației lui Isus Cristos – stăpânul tuturor binecuvântat în veci. Sfântul
Paul ne recomandă să mergem pe drumul iubirii.
Cu Evanghelia (Mt 14,22-33),
Isus vine să pună lucrurile „la locul” lor. Pentru sfântul Matei, Isus se
descoperă drept stăpân atotputernic peste forţele dezlănţuite ale naturii, care
ameninţau barca în care se aflau discipolii în drumul spre ţărmul celălalt.
Să ne amintim: minunea în care
Isus umblă pe apă și potolește vântul este descrisă de sfântul Matei imediat
după înmulțirea celor cinci pâini și a celor doi pești. Înmulţește pâinile
pentru a hrăni o mulţime înfometată. Imaginaţi-vă ațâțarea la toți acești
oameni! Mulțimea este plină de entuziasm. Unii privesc la Isus chiar ca la un
rege care ar putea să împlinească așteptările și care ar putea să-i scape de
toate problemele. Ei sunt siguri că îl găsiseră pe cel care îi va elibera de
ocupaţia romană. Era regele de care aveau nevoie. Isus cunoaște această
intenție a mulțimii și încearcă să evite zarva. Îşi dă seama de această capcană
şi nu vrea să-i introducă şi pe ucenici în acest joc. Tocmai de aceea îi
trimite spre țărmul celălalt. Deși era destul de târziu, îi zorește pe discipoli
să se urce în barcă și să meargă înaintea lui pe țărmul celălalt al lacului,
spre Betsaida. Imediat după aceasta el dă drumul mulțimii. Se cuvenea, într-un
fel, ca ucenicii să rămână şi să zăbovească puţin ca să se bucure la terminarea
evenimentului. În schimb, Isus îi
zoreşte să urce în barcă şi să treacă înaintea lui pe celălalt mal. Nu
vrea ca ucenicii să se culce pe laurii succesului şi să uite de drumul pe care îl au de făcut.
Apoi Isus se urcă pe munte ca să
se roage. Cunoaştem cu toţii intensitatea acestei rugăciuni. El vorbeşte cu
Tatăl de la inimă la inimă; cere lumină şi putere pentru a-şi continua misiunea
sa.
Este deja noapte, târziu. Barca
în care se găsesc ucenicii săi se află în mijlocul mării și este zguduită de
valurile puternice ale mării. Furtună, spaimă și teamă! Situația lor era una
critică. Ca pescari sunt experţi în ale mării. O adevărată încercare! Pentru ei
lumina răsăritului era încă departe. Sfântul Matei povestește că în acea
noapte, spre dimineață, discipolii îl văd pe Isus umblând pe mare, însă nu îl
recunosc. Sunt îngroziți. Pe moment ei cred că văd o fantasmă. Spaima lor era
enormă şi încep să strige de frică. Atunci, cel care umblă pe mare se face
recunoscut prin expresie pronunţată de Dumnezeu pe muntele Sinai atunci când i
s-a arătat lui Moise: „Eu sunt” (Ex
3,14). „Isus le-a vorbit: «Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!»” (v. 27).
Matei ne invită la o lectură în
cheie pascală. Cine ar putea fi acela care să ne vină în întâmpinare şi să ne
readucă pacea? Isus care merge pe mare vine să ne facă să înţelegem că aceste
puteri ale întunericului nu au nici o priză asupra lui. El ne descoperă că
adevăratul Dumnezeu este învingător asupra morții şi a păcatului. Ajutorul
milostiv și intervenția lui Cristos sunt absolut necesare pentru a salva
această comunitate în plină criză. Barca lovită de valuri, teama ucenicilor,
cuvintele lui Isus şi strigătul lui Petru, toate acestea ne fac să înţelegem că
episodul vrea să fie un simbol al comunităţii creştine care trece prin
greutăţi. Dar nu este nici o teamă: este Domnul... Important este să aveam
credinţă şi să ne rugăm asemenea lui Petru: „Doamne, salvează-mă!” Acea mână
întinsă către Petru vă fi și salvarea noastră. Atunci totul se calmează şi exclamăm
uimiți cu centurionul de sub cruce: „Cu
adevărat acesta este Fiul lui Dumnezeu!” (Mt
27,54).
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu