Discuția eliberatoare

A ne înfrunta propria culpabilitate ţine de demnitatea umană. E sunt capabil să comit o greşeală. Dacă îmi banalizez culpabilitatea, căutându-mi scuze sau atribuind-o altuia, înseamnă că îmi dispreţuiesc demnitatea, care constă în a recunoaşte faptul că pot fi vinovat. Greseala este întotdeauna expresia libertăţii mele. Scuzele sau minimizarea greselii mă privează de libertatea mea. Asumându-mi responsabilitatea greşelii mele, renunţ la toate tentativele de justificare sau la dorinţa de a o face asumată de către celălalt. Aceasta este condiţia pentru ca eu să progresez interior ca fiinţă omenească şi pentru ca să ies din închisoarea pe care o reprezintă tentaţia permanentă de auto-pedepsire şi de auto-denigrare: scopul este de a mă regăsi. Recunoaşterea greşelii faţă de semenul meu conduce adesea la o experienţă de o şi mai mare apropiere şi de o mai profundă înţelegere reciprocă (cf. Rauchfleisch). De aceea discuţia cu un altul este calea adecvată pentru a mă confrunta cu greşeala mea. În discuţie, îmi recunosc greşeala, dar în acelaşi timp mă şi distanţez în raport cu ea. Mă declar dispus să accept regulile comunităţii umane. „O asemenea discuţie mă ajută să descopăr că absolut nimic nu mă separă de ceilalţi, pentru că nu am absolut nimic de ascuns. Văd că interlocutorul, fie el bărbat sau femeie, ia în considerare greşeala mea, fără a fi înspăimântat de ea, fără a fi copleşit de dezgust şi fără a replica printr-un gest de represalii, ci se situează vizavi de mine ca şi om, căruia nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin” (Wachinger).

Partenerul trebuie să ţină cont de sentimentele mele de culpabilitate, chiar dacă ele nu trimit la o vină reală, ci decurg dintr-un supraeu prea rigid. Orice sentiment de culpabilitate îşi are raţiunea sa. Adesea aceasta se înscrie în conflictele din copilărie. Oricât de greu de înţeles pare a fi un sentiment de culpabilitate, el trebuie luat în serios de către consilier şi îndreptătit. (Rauchfleisch). Arta celui care spovedeşte – fie el bărbat sau femeie – constă în a nu întări acest sentiment de culpabilitate, dar nici în a-l atenua. Mulţumindu-mă să minimizez reproşurile pe care şi la face celălalt, eu nu-l iau în serios în suferinţa sa. Nu-mi dau osteneala de a-i manifesta empatie. Pe de altă parte adesea aceste minimizări „nu se adresează în primul rând interlocutorului […] ci ele traduc propria incapacitate a consilierului de a înfrunta aceste probleme delicate, sursă de iritare pentru el însuşi” (Rauchfleisch). Când o femeie care a avortat şi care se simte vinovată, vine să se spovedească, eu nu o ajut, spunându-i că nu este grav. Aceasta nu este de resortul meu. Dar nu trebuie nici să-i banalizez vina. Trebuie să-i primesc sentimentele de culpabilitate aşa cum sunt, puţin contează dacă la vina reală se adaugă sentimentele ei de culpabilitate care se datorează educaţiei ei rigide. În absolvirea sacramentală, numai astfel iertarea vinei va putea să o elibereze pe această femeie de sentimentele ei de culpabilitate şi să-i redea un nou elan.

Sentimentele de culpabilitate sunt întotdeauna justificate; ele au întotdeauna o cauză. Problema, în cazul sentimentelor morbide de culpabilitate, se caracterizează prin faptul că penitentul nu cunoaşte sursa lor reală, dar rămâne la manifestări care sunt secundare. „Ceea ce el poate considera astăzi ca şi cauză a sentimentelor lui de culpabilitate, nu este focarul conflictual real, ci o prezentare criptată a problemelor lui care, prin intermediul acestora, se dezvăluie într-un mod indirect” (Rauchfleisch). Sarcina duhovnicului este de a căuta împreună cu penitentul sursele reale ale sentimentelor lui de culpabilitate, aducându-l în focarul conflictual real şi arătându-i greşeala care este la originea lui, căreia poate că nu i-a spus niciodată pe nume. În dialog, se pot repera de multe ori agresiunile refulate sau impulsurile instinctive reprimate. Astfel penitentul ar trebui, în cursul dialogului, să se reconcilieze cu agresiunile şi aspiraţiile lui. Şi poate că va recunoaşte că vina sa reală nu rezidă în ceea ce tocmai a mărturisit, ci în refuzul de a se confrunta cu propriile sale impulsuri instinctive. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).