XXII (B): Dumnezeu nu se cinsteşte cu buzele dar cu inima

La început. După concedii şi vacanţe, puţin câte puţin se revine la viaţa obişnuită. Suntem aici pentru a reînnoi în faţa Domnului voinţa noastră de a face binele. Isus, în evanghelia de astăzi, ne aminteşte că fidelitatea faţă de legea lui Dumnezeu nu este doar o respectare exterioară, formată din cuvinte şi obişnuinţe, dar se naşte din inimă, dintr-o inimă sinceră şi generoasă şi se traduce într-o alegere concretă de gesturi de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii noştri.

Nu totdeauna la baza hotărârilor noastre a fost o iubire sinceră şi generoasă. De aceea să-i cerem Domnului iertare şi darul convertirii inimii.

La Kyrie.

         

Doamne Isuse, tu nu priveşti la aparenţe, dar la intenţiile inimii noastre. Doamne, miluieşte-ne.

Isuse Cristoase, tu ierţi mult celui care iubeşte mult. Cristoase, miluieşte-ne.

Doamne Isuse, tu ai venit să faci din noi poporul tău sfânt. Doamne, miluieşte-ne.

În prima lectură, Moise, legislatorul lui Israel, aminteşte alianţa încheiată de popor cu Dumnezeul său, şi frumuseţea legământului făcut cu el: Israel posedă legi înţelepte, care sunt motiv de invidie din partea altor popoare. Aceste cuvinte ale lui Moise sunt o invitaţie la bucurie şi la o mândrie sfântă.

În a doua lectură, apostolul Iacob ne aminteşte că am primit darul incomparabil al Cuvântului lui Dumnezeu, şi adaugă că nu este suficient a-l asculta, dar trebuie pus în practică.

 

Omilia. Evanghelia de astăzi este de o seriozitate unică. Isus profită de un scandal fals pus în scenă de unele persoane şi abordează problema foarte gravă a coruperii religiei. Isus este încă în Galileea, într-un ţinut îndepărtat de capitală şi de centrul religiei. Aici şi-a început misiunea publică, vestind celor săraţi şi mici apropierea împărăţiei lui Dumnezeu. Câţiva cărturari şi farisei vin de la Ierusalim ca să discute cu el. Faima lui ajunsese în capitală şi aceştia au venit poate nu ca să-l acuze, dar simplu, ca să discute cu el. Isus era la începutul predicării sale şi încă destul de departe de Ierusalim ca să trezească opoziţia celor de la templu. Este cunoscut faptul că fariseii respectau nu numai Legea (Torah) dar şi multe adăugiri de-a lungul anilor şi a secolelor din partea înţelepţilor lui Israel: aceste adăugiri sunt cele pe care evanghelistul le numește „tradiţia bătrânilor”. Cu aceste prescripţii rituale se urmărea respectarea misterului lui Dumnezeu. Şi trebuie spus că nu sunt de dispreţuit aceste atitudini. Aceşti farisei şi cărturari, văzând că ucenicii lui Isus nu respectă aceste practici de purificare înainte de a se aşeza la masă, se scandalizează. Cum se poate? Tradiţia noastră iudaică porunceşte spălarea mâinilor înainte de masă, mai ales la întoarcerea de la piaţă unde este posibil să fi atins mâncăruri necurate sau persoane necurate, iar ucenicii tăi nu o respectă: „mănâncă cu mâinile nespălate”... Reproşul lor este nu împotriva unei reguli de igienă, ci împotriva nerespectării unei prescripţii rituale (spălarea mâinilor era cerută la început doar preoţilor, dar fariseii voind un popor perfect au extins-o la toţi).

Isus îi apără pe apostoli şi demască modul ipocrit de a trăi religia. El spune: „nimic din ceea ce este în afara omului şi care pătrunde în el nu-l poate întina”. Adică: nu atingând o mâncare rea, devii rău; nu dând mâna cu o persoană necinstită devii necinstit. Căci nimeni nu poate să-mi transmită răutatea sa dacă eu nu vreau. La fel, nu devii bun atingând sfinţii, altarele sau imaginile sacre. Devii sfânt doar atunci când începi să trăieşti sfinţenia.

În gândirea lui Isus, religia nu este adevărată şi nu-l salvează pe om atunci când este redusă doar la exteriorism, la reguli magice, la atitudini pioase în exterior.

Este incomod acest mesaj şi este actual. El este vestea cea bună a Domnului. Evanghelistul Matei ne dă pe această temă şi alte cuvinte ale lui Isus care clarifică şi mai mult gândul său. Isus spune: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi daţi zeciuială din mentă, din mărar şi din chimion, dar lăsaţi la o parte părţile cele mai grele din Lege: dreptatea, îndurarea, credinţa. Acestea trebuie să le faceţi, iar pe acelea să nu le neglijaţi. Călăuze oarbe! Voi strecuraţi ţânţarul, dar înghiţiţi cămila” (Mt 23,23-24).

Cuvinte cutremurătoare: „Păreţi buni, în schimb sunteţi atât de răi”.

Isus atinge un aspect atât de adevărat şi actual al vieţii. De câte ori nu facem gesturi care ar trebui să ne prezinte într-un fel, iar apoi în viaţă şi în inimă suntem exact invers... Suntem fraţi şi surori în cuvinte, apoi, în fapte: invidioşi, răuvoitori, gata să interpretăm totdeauna rău faptele semenului. Isus ne avertizează: „Voi curăţiţi exteriorul paharului şi al farfuriei, dar în interior sunt pline de jaf şi necumpătare” (Mt 23,25).

Dumnezeu nu poate fi înşelat, aşa cum omul se înşeală de multe ori privind aspectul exterior. Dumnezeu nu se cinsteşte respectând de ochii lumii „tradiţiile bătrânilor”... care rămân bune sau mai puţin bune... Religiozitatea nu stă în respectarea unor reguli umane... Raportul nostru cu Dumnezeu este definit la alt nivel decât cel exterior: noi suntem în faţa lui Dumnezeu nu cum ne aranjăm la ultima modă a timpului, ci aşa cum suntem în inimă. Religiozitatea ucenicului lui Cristos este religiozitatea inimii. Aici trebuie să fie atent ca să lucreze ucenicul lui Cristos.

Doi călugări, fratele Francisc şi unul mai bătrân, mergeau odată pe un drum de ţară, într-o zi ploioasă. Pe drum au văzut la un moment dat o tânără frumoasă, îmbrăcată în haine de mătase, care nu îndrăznea să treacă drumul din cauza noroiului de pe drum. „Haide, îi spune fratele Francisc, „te trec eu”. A luat-o în braţele sale puternice şi a trecut-o drumul. Cei doi călugări au mers apoi mai departe, în linişte, până la mănăstirea lor. În cele din urmă, călugărul mai bătrân nu s-a mai putut abţine. „Călugării nu ar trebui nici să stea lângă tinere, mai ales lângă tinere frumoase şi atrăgătoare, ca aceea pe care ai trecut-o strada! De ce ai ajutat-o?” „Dragă frate – i-a spus Francisc – eu am dus fata aceea de pe o parte pe alta a drumului, dar tu ai purtat-o în inima de-a lungul întregului drum şi văd că ai adus-o până în mănăstire!” Desigur, în gând şi în inimă.

Religia pe care ne-o învaţă Cristos este religia inimii. Este vorba de primatul inimii. Este esenţial să nu-l uităm. Dumnezeu vrea inima; nu are nevoie de lucrurile noastre, ne vrea pe noi, iubirea noastră, încrederea noastră, lauda noastră. „Iubire vreau, nu jertfă; nu sacrificii, dar comuniune cu mine, spune Domnul prin gura profetului Osea. Aici este esenţa credinţei. Desigur, ea trebuie să se exprime şi în exterior, în comportamente, în atitudini, altfel ar fi dezincarnată. Chemarea lui Isus nu înseamnă deloc faptul că exteriorul nu are nici o importanţă. Rămâne totuşi faptul că pentru Dumnezeu este important în primul rând „unde” şi „cum” este inima noastră, şi aceasta defineşte valoarea noastră în faţa lui.

Reluând cuvintele lui Isaia (29,13), Isus stigmatizează o atitudine pur exterioară: „Acest popor – spune el – mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de mine. Cinstea pe care mi-o dau ei este zadarnică, învăţăturile lor nu sunt decât nişte prescripţii omeneşti”. Este plângerea lui Dumnezeu pentru un cult doar exterior. Şi Isus continuă: „Lăsând la o parte porunca lui Dumnezeu, voi ţineţi tradiţia oamenilor”. Nu este vorba de condamnarea practicilor rituale, nici de a favoriza o religie intimistică şi individualistă.

Isus nu îndeamnă la neascultare faţă de lege. Ceea ce condamnă este îndepărtarea inimii oamenilor de Dumnezeu. Raportul personal dintre om şi Dumnezeu este pus ca problemă de Isus aici. Chiar Moise cunoştea acest pericol al îndepărtării inimii de Dumnezeu. De aceea el pune problema considerând-o din celălalt capăt. Aveţi grijă: Dumnezeu este aproape de voi, nu vă îndepărtaţi de el. „Care este acel popor mare, ai cărui dumnezei să fie atât de aproape, cât de aproape este Domnul Dumnezeul nostru ori de câte ori îl chemăm?”  Dacă Dumnezeu este aşa de aproape, atunci într-adevăr este inadmisibil ca oamenii să se îndrepte spre el doar cu gesturi exterioare fără ca inima să vibreze câtuşi de puţin de afecţiune faţă de el. Inima este esenţialul. Nu baia rituală, care cel mult poate să purifice trupul, lăsând inima murdară. Nu „a te spăla pe mâini” este important în relaţia cu Dumnezeu, ci a-ţi purifica inima. Şi Isus vorbeşte despre o purificare, dar nu cea exterioară, ci despre una a inimii. Căci „dinăuntru, din inima omului, ies gândurile rele: desfrânarea, furturile, crimele, adulterul, lăcomia, înşelăciunea, răutatea, dezmăţul, invidia, calomnia, mândria şi nechibzuinţa”. Aşadar, impuritatea nu este în lucruri, ci în inima omului, afirmă profetul din Nazaret. Răul nu apare la întâmplare, ca şi cum ar fi un rod al destinului orb. Răul îşi are terenul său, care este inima. Şi are agricultorii săi: oamenii. De aceea trebuie să pornim de la inimă ca să extirpăm răul din lume. Prea de multe ori se lasă la o parte inima gândind că ceea ce contează este să schimbăm structurile sau să schimbăm legile. Însă punctul central al lupte împotriva răului este inima. Aici se dau marile bătălii pentru schimbarea lumii, pentru a fi mai buni. Şi deci totdeauna aici trebuie plantate culturile bune ale solidarităţii, prieteniei, adevărului, dreptăţii, milostivirii şi iertării. Şi atunci îi vom putea oferi lui Dumnezeu nu numai nişte gesturi exterioare false, ipocrite, ci o inimă plină de iubire şi adevăr, umplute de Cuvântul şi de Duhul său sfânt. Atunci cultul nostru va fi – aşa cum îi spunea Isus lui Nicodim sau femeii de la fântâna lui Iacob – un cult în duh şi adevăr. Adică un cult plăcut lui Dumnezeu. (O compilaţie de pr. Isidor Chinez).