A vedea „semnele” pe care Domnul le face pentru noi
pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (19 ianuarie 2025)
Lecturi biblice: Isaia 62,1-5; 1Corinteni 12,4-11; Ioan 2,1-11; lecturi biblice
Omilie
Astăzi reluăm timpul cunoscut în liturgie drept „timpul obișnuit” sau „timpul de peste an”, deoarece celebrarea necesară are nevoie de timp obișnuit pentru a găsi spațiu și sens. Cuvântul despre Dumnezeu trece prin analogiile din lumea umană, din viața și istoria omului. În sărbătoarea Epifaniei la Vespere spunem antifonul de la Magnificat: „Cinstim o zi sfântă, împodobită cu trei minuni: astăzi steaua i-a călăuzit pe magi la pruncul din iesle; astăzi apa a fost preschimbată în vin, pentru nuntă; astăzi Cristos a voit să fie botezat de Ioan în Iordan, pentru mântuirea noastră, aleluia”. Suntem, ne spune Biserica, în regimul semnelor și minunilor. Este în manifestarea lui Isus. După tradiție trei minuni s-au îmtâmplat. Prima este vizita magilor, a doua este botezul lui Isus în Iordan, a treia este miracolul apei schimbate în vin la nunta de la Cana. În anul acesta [anul C] cele trei evenimente sunt propuse în primele sărbători a anului liturgic. Duminica aceasta ascultăm minunea schimbării apei în vin la nunta de la Cana. În lectura întâia, Isaia descrie evenimentele dintre Dumnezeu și Israel ca pe o căsătorie unde uneori eșuează, alteori este reînnoită, dar durează încă. La nunta de la Cana, evanghelistul Ioan lasă să se întrevadă adevărații soți care stau la inimă lui Isus, căci Domnul își iubește comunitatea sa ca un soț care își dă viața pentru Biserica sa. Sfântul Paul integrează tema unității conjugale cu cea a unității eclesiale sau bisericești. Câtă gingășie și perseverență îi iubește Dumnezeu pe cei care caută să stabilească comuniunea cu el și cât de mult a iubit Isus comunitatea care este Biserica sa!
Prima lectură (Is 62,1-5) evocă o temă specială cum este relația conjugală între Dumnezeu și poporul său: „cum se căsătoreşte un tânăr cu o fecioară, tot aşa se va căsători cu tine cel care te-a zidit” (v. 5). Pentru evreii care s-au întors din exilul babilonian, este o temă importantă: ea realizează fidelitatea reînnoită față de Dumnezeu. În această relație reciprocă, bazată pe credința în unicul Dumnezeu, se descoperă sensul profund de a fi poporul Domnului printre alte popoare mai bogate și mai puternice: „Vor vedea neamurile dreptatea ta şi toţi regii, gloria ta; vei fi numit cu un nume nou, pe care gura Domnului îl va indica. Vei fi o cunună a frumuseţii în mâna Domnului” (v. 2-3). Textul începe cu nota: „de dragul Sionului nu voi tăcea” (v. 1). Se va aude un glas: „de dragul Ierusalimului nu voi sta liniştit până când nu va răsări dreptatea lui ca aurora şi mântuirea lui nu va arde ca o flacără” (v. 1). Dumnezeu se întoarce vorbind nu ca un stăpân, mânios sau răzbunător, ci ca un soț. Condiția nouă este exprimată prin denumirile simbolice atribuite pământului și locuitorilor săi: ceea „abandonată” sau „devastată”, îi revine să fie „încântarea mea” sau „«măritată», pentru că Domnul şi-a găsit plăcerea în tine şi ţara ta va avea un soţ” (v. 4). Este interesant de observat cum textul lui Isaia insistă asupra faptului că însuși Creatorul este cel care reconstruiește acea relație: „după cum se bucură mirele de mireasă, aşa se va bucura de tine Dumnezeul tău” (v. 5). Căci exaltă puterea creatoare a lui Dumnezeu care face toate lucrurile noi. Iubirea Domnului este cea care creează din nou frumusețea miresei: ceva ce numai el poate să o facă. Ierusalimul descris de Isaia este o figură a istoriei omului, răscumpărată, transformată și îmbogățită cu sens prin venirea în lume a lui Isus Cristos.
În lectura a doua (1Cor 12,4-11), creștini sunt chemați să construiască o nouă istorie. Pentru această misiune, fiecare dintre noi trebuie să-și pună cele mai bune „carisme” în slujba celorlalți, care au ca scop să ne facă o imagine a lui Cristos. Sfântul Paul ne spune că Biserica este trupul lui Isus. El vorbește despre „carisme”, adică daruri ale Duhului Sfânt. Corintul este o comunitate de dimensiuni modeste, dar Biserica era plină de daruri ale harului [charismata, în greacă], adică daruri particulare ce Duhul Sfânt acordă prin „harul” [charis, în greaca] creștinilor spre edificarea întregii comunități. Carisma este o „manifestare concretă”, o „concretizare materială” a harului înțeles ca acțiune ca rezultat sau efect. Este „gratuitatea carismelor care pune în criză orgolioasa mândrie a carismaticilor din Corint” (Barbaglio G., La prima lettera ai Corinzi. Introduzione, versione, commento, Bologna 1996, 643). Este vorba despre darurile harului divin: „Există diferite daruri, dar este acelaşi Duh. Sunt diferite slujiri, dar este acelaşi Domn. Sunt diferite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor” (v. 4-7). Dumnezeu are o relație personală cu fiecare creștin. Chiar și atunci când Domnul s-a manifestat unor persoane singure el o face în funcție de popor. La începutul primei alianțe era un popor; și la cea de a doua alianță, instaurată de Isus, Biserica este un popor, nu o mulțime de indivizi, fiecare cu propriile lor idei și cu devoțiunile sale. Noi suntem ai lui Isus pentru că aparținem Bisericii, întrucât ținem de acest popor și îi împărtășim misiunea. Domnul este unul și nu poate fi divizat: „Oare a fost Cristos împărţit?” (1Cor 1,13). Iar Isus este trupul său care este Biserica. Din acest motiv, ori suntem una cu Biserica, ori nu suntem ai lui Cristos. Pentru Paul, intenția urmărită de Duhul Sfânt este de a îndemna pe fiecare creștin să se pună în slujba comunității ecleziale, „pentru binele tuturor” (v. 7); să-și pună darurile la dispoziția Bisericii într-un mod armonios. Unitatea începe aici: unirea și participarea noastră la trupul bisericesc în care suntem inserați în virtutea botezului.
În Evanghelia după Ioan (In 2,1-11), răspunsul lui Isus către Maria care i-a spus „Nu mai au vin”– „ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie; încă nu a venit ceasul meu” – este o indicație pentru cei cărora li se adresează evanghelia, adică nouă: sensul ultim va fi manifestat în misterul pascal. Misiunea sa nu este să facă nunta reușită, să aibă succes, ci să transforme istoria noastră de lipsuri într-o istorie a mântuirii.
Minunea apei transformate în vin este prezentată ca un „semn” care arată măreția lui Isus și natura sa divină. Semnul cere să nu se oprească aici, ci să treacă dincolo, la semnificația pe care semnul însuși o transmite. Acest lucru se vede clar în relatarea nunții din Cana. Detaliile care încadrează gestul lui Isus ne scapă. Suntem la o nuntă, dar nu se vorbește despre mireasa și doar trecător de mire. Nu se știe de ce s-a terminat vinul. Printre personajele principale sunt slujitorii și stolnicul. Acest lucru i-a determinat pe cercetători să citească textul într-un sens simbolic. O minune care a avut loc la începutul slujirii lui Isus devine astfel prototipul semnelor, cheia înțelegerii întrupării, predicării și activității lui Isus în timpul vieții pământești. Este începutul semnelor: „Aceasta a făcut-o Isus ca început al semnelor, în Cana Galileii. Şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el” (v. 11). Evanghelistul Ioan nu folosește termenul, pe care sinopticii [Matei, Marcu și Luca] îi folosesc pentru „minune”, însă evanghelistul îl folosește ca „semn” [semeion, în greacă] de 17 ori: indică activitatea mântuitoare a lui Dumnezeu în numele poporului său. „Semnele sunt fapte și gesturi săvârșite de Isus prin care poate fi recunoscut drept trimisul lui Dumnezeu, căci prin el strălucește gloria sa” (Fabris). Deja în Vechiul Testament vinul este un simbol al erei mântuirii [„Domnul Sabaot va face un ospăţ pentru toate popoarele pe muntele acesta, un ospăţ cu mâncăruri grase şi cu băuturi alese (Is 25, 6)].
Să ne deschidem ochii pentru a vedea „semnele” pe care le face Domnul pentru noi!
Bibliografia [anul C]: Angelo Comastri it; Associazione “il filo – gruppo laico di ispirazione cristiana” – Napoli (www.ilfilo.org); Armellini F., (http://www.qumran2.net; https://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1997; Bono L., Preparare insieme l’omelia (C) 1977 it; Cantalamessa R., (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M., (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu J., (http://dimancheprochain.org); Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Dehoniani Andria (https://dehonianiandria.it); Dumea C., (www.pastoratie.ro); Elledici.org (https://www.elledici.org/liturgia/parlare-di-dio-domenica-prossima); Farinella P., (http://www.paolofarinella.eu); Garcìa J. M., (http://www.catechistaduepuntozero.it); Grilli M., (https://diocesitivoliepalestrina.it); Lasconi T., (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lefebvre S., (https://francoisassise.wordpress.com); L'Osservatore Romano; Lucaci A., (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., (http://www.qumran2.net); Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Mela R., (http://www.settimananews.it/ascolto-annuncio); Orestano C. F., (http://www.monasterodiruviano.it); Piccolo G., (http://www.clerus.va); Predici și omilii (https://www.elledici.org); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Sacchi A., (http://nicodemo.net); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M-N., (http://thierry.jallas.over-blog.com); Vianello A., (https://incammino.blog).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu